Cât de mult influențează părinții destinul unui om? Cât din ceea ce devine un adult este modelat de copilăria sa, de vocea tatălui care i-a spus că nu este suficient? Aceste întrebări apăsătoare prind viață în spectacolul „Scrisoare către tata”, prezentat la Goethe-Institut, un monolog răvășitor inspirat din textul lui Franz Kafka.
Mircea Dragoman, singur pe scenă, creează un univers captivant și claustrofobic, în care emoțiile se succed cu o intensitate copleșitoare. Este Kafka, este vocea tatălui său, este un copil speriat care își caută locul. Totul se desfășoară sub ochii unui public martor la o confesiune dureroasă, care incomodează tocmai prin sinceritate. Regizorul Cătălin Bocîrnea a mizat pe simplitate – decorul minimalist, sunetele subtile care amplifică tensiunea – toate contribuind la senzația de sufocare resimțită de Kafka în fața unei figuri paterne copleșitoare.
Citește și: „Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o” de Alina Pavelescu
Proiecțiile video completează această atmosferă intensă, oferind o dimensiune vizuală suplimentară conflictului interior al protagonistului. Momentele în care imaginea actorului este redată live pe ecran, având în spate publicul, creează un efect de distanțare, dar și de oglindire, subliniind tema alienării și a luptei cu propria identitate. Apoi, în final, gestul actorului de a părăsi sala, rămânând afară, dincolo de geamul Institutului, în timp ce draperiile se trag încet, adaugă un strat de poezie vizuală spectacolului – un simbol al separării definitive, al imposibilității de a fi văzut și înțeles pe deplin.
Spectacolul devine astfel și o experiență senzorială – fiecare cuvânt apasă greu, fiecare pauză lasă loc introspecției. Momentele în care Kafka pare să încerce să se explice, prin inserturile cu Max Brod, sugerează nevoia unui martor, a unui aliat în fața acestui conflict interior. Dar poate fi vreodată înțeleasă pe deplin o astfel de ruptură?
„Scrisoare către tata” nu este doar o montare teatrală, ci o confesiune scenică ce răscolește și provoacă. După 70 de minute de intensitate emoțională, spectacolul lasă în urmă un ecou puternic, născând întrebări despre relațiile care definesc existența fiecăruia. Kafka nu a primit niciodată un răspuns la scrisoarea sa, dar această montare reușește să deschidă un dialog interior care persistă mult după ieșirea din sală.
Citește și: Cinema Fără Bariere: O Inițiativă Europeană
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
