În ultimii 30 de ani, Partidul Social Democrat a fost partidul care a influențat cel mai tare drumul pe care România s-a înscris.
Văzut ca fiind un continuator al Partidului Comunist, nu neapărat prin doctrina ci mai ales pentru că a avut în rândurile sale cei mai mulți foști membri ai nomenclaturii comuniste de dinainte de 89, PSD a încercat, și încă încearcă, să-și croiască imaginea unui partid modern european de centru-stânga care răspunde, în cea mai mare măsură, nevoilor sociale pe care mulți romani încă le considera ca fiind extrem de prezente.
România este una dintre cele mai sărace țări ale Uniunii Europene și, în contextul pandemiei COVID, foarte probabil sărăcia să devină și mai prezentă. În acest context, ideile extrem de generoase ale stângii europene sunt extrem de necesare a fi implementate și în spațiul românesc. Totuși, este PSD un partid de centru-stânga european?
În general, social-democrația este doctrina care susține, fără putință de tăgadă, un sistem complex de protecție și incluziune socială, un nivel de impozitare progresiv care să permită redistribuirea echitabilă a veniturilor în societate, protecția mediului, multiculturalismul (drepturile minorităților și o politică deschisa către migrație), inclusiv căsătoria între persoane de același sex, și nu în ultimul rând, o economie mixtă, în care majoritatea capitalului este privat și unde statul oferă servicii esențiale (și utilități) de o foarte bună calitate.
Încă din anii 1990, social democrații români și-au clamat rădăcinile în Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR), formațiune politică de secol XIX, ale cărui idei politice au fost continuate, din 1910, de PSDR, și de Partidul Social Democrat, din 1927. Inițial, social democrații interbelici nu au acceptat colaborarea cu Partidul Comunist, însă, imediat după război, PSD(I) a fuzionat cu PCR.
Încă de la începuturile sale moderne, PSD (sub denominațiile de FDSN, PDSR și PSD) a fost promotorul unor idei au îmbinat conservatorismul cu ideile generoase ale „stângii”: au promovat impozitarea progresivă și primul plan național de incluziune socială (PNAIC), dar au avut și o poziție extrem de conservatoarea față de capitalul străin (celebrul „nu ne vindem țara”) și față de minorități, mai ales față de cele sexuale. Adrian Năstase, cel care de fapt a și botezat formațiunea politică cu numele pe care-l poartă și astăzi, este, în opinia mea, singurul lider social-democrat care s-a străduit, cu limitele sale, să impună o agenda cât mai apropiată de ceea ce social-democrația europeană înseamnă, lucru care a adus inclusiv admiterea formațiunii în PES.
Măcinată de corupție și de imaginea generată de modul discreționar și adesea dictatorial prin care unii lideri locali s-au impus la nivel județean (celebrii „baroni locali”), PSD a devenit mai degrabă un uriaș politic care și-a concentrat atenția pe bunăstarea financiară a liderilor decât de implementarea ideilor social-democrate.
Din 2010, odată cu accederea în funcția de președinte a dlui Ponta, populismul și mesajele antieuropene au început să-și facă apariția în discursul liderilor social-democrați. Campania din 2014, realizată sub sloganul „Mândri că suntem romani”, a adus cu sine derapaje naționaliste și anti-europene ale unor voci puternice din interiorul PSD, care au atins apogeul în mandatul domnului Liviu Dragnea.
Domnul Liviu Dragnea, și echipa domniei sale, au întărit imaginea publica a unui partid aflat în putrefacție care nu poate genera decât miros de corupție. Încercările de a scapă de pușcărie, atacurile repetate la instituțiile fundamentale ale statului, criticate de mai toate organismele europene, atacul la drepturile minorităților sexuale (vezi Referendumul pentru Familie), menținerea cotei unice de impozitare, promovarea unor politici publice nesustenabile din punct de vedere financiar în ciuda tuturor avertizărilor făcute de Comisia Europeana și de mai toate agențiile de rating (Legea pensiilor si Legea salarizării unice), dublate de mesajele anti-europene, au transformat PSD într-un partid „de evitat” la nivel european, și chiar la nivel național. Momentul luptelor interne, care au produs rupturi (apariția ProRomania și ruperea alianței guvernamentale), și premiera demiterii unui PM prin moțiune inițiată chiar de propriul partid, coroborat cu „ungerea” d-nei Dancilă drept președintă de partid și PM, a întărit ideea prezentă în bună parte din societatea româneasca că PSD nu se mai uită deloc către nevoile țării și ale oamenilor, ci doar către nevoile propriei camarile. Deloc întâmplător, în 2019 Partidul Social Democrat primește cel mai mic scor electoral din istoria sa modernă.
Marcel Ciolacu pare să înțeleagă toate cele de mai sus, și să pornească un proces de rebranding al partidului. Încă din februarie 2020, dl Ciolacu a făcut cunoscută dorința partidului de „a-și recâștiga dimensiunea europeană”, promițând „revenirea la masa dialogului european”. Nume grele ale partidului sunt îndepărtate, cel mai sonor fiind cel al dlui Oprișan, ultimul „mohican” al liderilor autoritari ai PSD, și oameni cu nume și cariera solidă încep timid să-și facă loc pe lista partidului care părea de „nereformat” (ex: dl Rafila). Deschiderea mult mai mare la dialog, de care dl Ciolacu dă dovada, îl poate transforma într-un lider frecventabil și pentru cei care, în acest moment, îi par potrivnici. Ce s-a întâmplat ieri, în ședința prin care dl Iordache a fost „uns” șef peste Consiliul Consultativ, este elocvent pentru ceea ce dl Ciolacu poate „negocia” și obține.
Mult mai atent la nevoile sociale decât în trecut, PSD pare a fi singurul partid care propune, într-o țară cu 30% dintre cetățeni care trăiesc în deprivare materială severă, o agenda „socială”. Încă o face într-o nota populistă și nesustenabilă, însă ținta lor este electoratul pauper, care este nemulțumit de actuala guvernare. Acest electorat, care pare a fi fost abandonat de către PNL (și este relativ invizibil pentru USR), poate înclina balanța la următoarele alegeri dacă soluțiile oferite vor fi comunicate și de oameni care pot genera încredere. Cred că aici este marea provocare a PSD, și anume cum poate recâștiga încrederea unei populații care considera că „PSD este ciuma roșie”.
O posibilă orientare către valorile reale ale social-democrației europene, dublată de o primenire a tipologiei de candidat care este propulsat pe locuri eligibile în următoarele alegeri parlamentare, poate aduce cu sine un scor bun pentru PSD. Nu atât de bun încât să câștige alegerile, însă suficient de bun încât PSD să rămână principala „contra-oferta” la partidele de guvernare.
Nu trebuie sa cântam prohodul Partidului Social Democrat și nici nu cred că ar trebui să ne dorim ca acesta să dispară. Pentru simplu motiv că doctrina social democrată este extrem de necesară unei Românii moderne.
