Un proiect de lege încearcă să facă România să se alăture țărilor din regiune din perspectiva importanței pe care o dă monedei naționale. Că e vorba de Ungaria sau Polonia, ca să mă refer doar la două vecine mai apropiate ca nivel de dezvoltare, prețurile bunurilor și serviciilor din țările respective sunt denominate strict în moneda națională.
În România însă, acest lucru nu se întâmpla și, obiectiv vorbind, nu există niciun motiv pentru tolerarea acestei situații. Sunt sectoare întregi de activitate, ca de exemplu comunicațiile, învățământul privat, tranzacțiile imobiliare, automobilele, dar și accizele la carburanți decise de…autorități, pentru care prețurile sunt indexate la euro sau afișate direct în euro. În condițiile în care stabilitatea economică a României nu diferă substanțial de cea a țărilor central europene, nu există nicio justificare economică pentru așa ceva. În primul rând, argumentul neîncrederii în leu invocat de unii este total depășit. Într-adevăr, moneda națională a trecut prin crize și tensiuni majore în perioada hiperinflației și devalorizării din anii 90.
Adică acum 30 de ani… Să mai invoci astăzi așa ceva, în condițiile în care leul este cea mai stabilă monedă cu flotare controlată din regiune, nu are niciun sens. Graficul de mai jos arată evoluția volatilității anuale în ultimii 15 ani pentru cursurile de schimb EUR-RON (alb), EUR-PLN (zlot) (albastru) si EUR-HUF (forinț) (roșu). Privindu-l putem trage o serie de concluzii relevante.
O primă concluzie este că, în ultimii 15 ani, volatilitatea anuală a leului a fost în mod constant sub volatilitatea zlotului și a forințului. În plus, exista o tendință clara de scadere a volatilității pentru toate cele trei monede în perioada analizată. Se mai observă și faptul că, în momente de criză, cum a fost cea din 2008 sau cea de anul trecut, volatilitatea leului a crescut mult mai puțin (2008) sau chiar a scăzut (2020) în comparatie cu creșterile înregistrate de celelalte două monede.
Cu alte cuvinte, de 15 ani, leul este o monedă mai puțin riscantă decat zlotul sau forintul. Deci ungurii și polonezii ar avea, eventual, mai multe motive să fie preocupați de cursul de schimb decât românii. Cu toate acestea, în Polonia și în Ungaria sunt promovate tranzacțiile în moneda națională, nu în România. A doua “motivație” pentru folosirea prețurilor (indexate) în euro este legată de faptul că bunurile sau serviciile respective presupun costuri în euro. Nu e o argumentație credibilă. Sunt categorii întregi de produse precum cele electrocasnice care, cu toate ca sunt importate, sunt comercializate la prețuri exclusiv în lei. Deci se poate…
Caz în care mai rămâne o singură explicație: unele companii încearcă să transfere riscul valutar către client. Iar faptul că o astfel de practică este premisă este extrem de dicutabil, în condițiile în care companiile pot gestiona riscul valutar mai ușor decât populația. Insă adevărul este ca nicio companie nu are costuri exclusiv în euro, ceea ce subrezește și mai mult argumentația acestora. Și asta mai ales că alte țări cu monede mai volatile ne demonstreaza că firmele locale pot performa și fară transferarea riscului valutar către proprii clienți. Putem merge și mai departe întrebând ce justificare pot avea sălile de gimnastică sau gradinițele private, de exemplu, pentru a practica prețuri în euro. Financiar, niciuna, singura explicație plauzibilă este poziționarea ca imagine. Practicarea prețurilor în euro, în condițiile în care autoritățile par să fie atât de permisive, le-ar da entităților menționate un aer occidental-exclusivist.
Toate acestea nu ar trebui să se întample și nu am înțeles niciodată de ce nu s-a încercat în mod real curmarea aceastor practici. Justificarea unei aderări rapide la zona euro a fost mai degrabă una de fațadă, în condițiile în care țintele stabilite și ratate în mod repetat nu au stimulat deciziile economice care ar fi fost necesare. Nici ungurii nici polonezii nu se grăbesc să adere la zona euro, chiar dacă situația economică le-ar permite. Preferă să aibă propriile monede naționale cărora le dau importanță și respect. România pân- acum nu a părut prea preocupată de asta și “Proiectul de lege privind consolidarea monedei naționale ca monedă unică de plată pe teritoriul României“ este un prim pas în directia corectă, deși încă timid. Timid pentru că proiectul de lege pare să fie o oglindă a traumelor trecutului foarte îndepărtat atunci când face vorbire despre o inflaîie de 50% sau o devalorizare de 20% în cinci ani.
Introducerea în proiectul de lege a unor astfel de scenarii de stres extreme nu face decât să submineze tocmai încrederea în moneda pe care își propune să o promoveze. Cum vor rezolva părîile contractante situațiile economice excepționale cu care România nu s-a mai întâlnit de peste 20 de ani ar trebui lăsat la latitudinea lor,așa cum sunt lăsate și alte scenarii cu adevărat excepționale. Rolul legiuitorul nu ar trebui să fie acela de a face scenarii de stres pentru o monedă care n-a mai fost stresată de peste două decenii. Iar un alt simptom al timidității proiectului de lege este acesta: de ce se limitează doar la servicii și utilități și nu la toate bunurile și serviciile comercializate în România?
Articolul a fost publicat mai întâi pe blogul raducrăciun.ro
