„Securitatea a controlat și controlează încă lucrurile”

Interviu cu Germina Nagâț, membră în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).

DW: Dosarul întocmit de Securitate pe numele lui Gheorghe Ursu a fost ținut mulți ani la secret, când l-ați primit la CNSAS ați înțeles de ce desecretizarea lui a avut nevoie de acceptul Consiliului Suprem de Apărare a Țării?

Germina Nagâț: Da, motivele secretizării dosarului de urmărire al lui Gheorghe Ursu mi s-au părut evidente. Concret, dosarul a fost declasificat în anul 2000, printr-o decizie a CSAȚ, impusă de o anchetă a Parchetului, și a ajuns la CNSAS abia în ianuarie 2015, după ultima redeschidere a cazului Ursu. Asta deși instituția noastră fusese înființată încă din decembrie 1999, prin Legea 187. A durat deci 16 ani ca dosarul să ajungă la CNSAS, dar cred că asta e mai puțin grav decât faptul că o probă atât de importantă i-a fost inaccesibilă lui Andrei Ursu timp de un deceniu, cu toate că era o anchetă penală în curs. Din punctul meu de vedere, conținutul celor șapte volume reprezintă o dovadă clară a ascunderii unor probe care, de la bun început, adică imediat după Revoluție, ar fi condus la cei doi anchetatori penali de Securitate. Or, tocmai din lipsa de probe s-a produs această întârziere fatidică și au ajuns să fie inculpați de Secția Parchetelor Militare abia în 2017.

Mai mult, compararea dosarului pe hârtie cu microfilmul, pe care CNSAS l-a primit în februarie 2015, arată că volumul 1 este singurul care mai conține documente originale, mai puțin coperta. Ea a fost modificată așa încât să semene cu coperta originală, dar să nu mai apară menționarea faptului că volumul 2 era compus din transcrieri ale înregistrărilor de tehnică operativă. Astăzi, volumul 2 și restul volumelor până la 7 conțin în mare parte fotocopii după documente care ar fi trebuit să se regăsească în dosarul penal, dar nu sunt acolo, și numeroase alte documente emise după 1990. Cum ar fi note și rapoarte către conducerea SRI, ciorne de comunicate de presă etc. Astea nu aveau ce căuta într-un dosar închis oficial în 1987. Normele interne ale Securității, care pot fi consultate oricând la CNSAS, interziceau modificarea conținutului unui dosar după momentul arhivării. Deci modificările s-au făcut după ’90. În plus, ciornele comunicatelor de presă ale SRI din acei ani conțin pasaje relevante, care au fost eliminate din varianta care a ajuns la public. De pildă, s-au eliminat fragmentele în care scria negru pe alb că în timpul anchetei procurorii au beneficiat de sprijinul ofițerilor de informații. Lucru care azi pare de neimaginat, dar iată că în anii aceia suna aproape firesc, de vreme ce unora le-a trecut prin cap să-l declare sincer într-un comunicat de presă…

Consecința cea mai gravă a ascunderii dosarului de urmărire, alături de cel penal, pe care Andrei Ursu a ajuns să-l vadă prima oară abia în octombrie 2014, este deturnarea anchetei din anii ’90. O perioadă esențială, fiindcă atunci crima nu era încă prescrisă. Ancheta s-a îndreptat spre Miliție – care nu era cu totul inocentă, avea și ea un rol în moartea lui Gheorghe Ursu, dar nu era vinovatul principal. Ancheta a fost condusă de Direcția a VI-a Cercetări Penale a Securității, prin ofițerii Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, lucru care nu s-a putut dovedi până când n-au ieșit la lumină toate documentele.

DW: Ofițerii de securitate care l-au omorât în 1985 pe Gheorghe Ursu au fost salvați de judecători după 33 de ani de la căderea regimului comunist. Judecătorii susțin în motivarea lor că, după 1965, în România lui Ceaușescu n-ar mai fi existat o „preocupare sistematică” de „exterminare fizică sau psihică a populației”. Cum arată, de fapt, reprimarea în dosarele Securității?

Germina Nagâț: Această parte a motivării este cea mai șocantă și cred că ea explică în mare măsură reacția publică de după achitarea celor doi inculpați. Dacă motivarea s-ar fi rezumat la argumente juridice, să zicem ”tehnice”, puțini ar fi înțeles substratul și miza ei, care nu e doar simbolică. Este uluitor că s-a ajuns practic la o rescriere insolentă a istoriei recente, pe care mulți români încă și-o amintesc. Nu toți sunt loviți de amnezie. Epoca Ceaușescu a fost practic reabilitată oficial, prin câteva fraze și afirmații categorice, bazate doar pe alegațiile foștilor ofițeri de Securitate, veniți ca martori ai inculpaților.

Citește și: Caz revoltător: o instanță din România a fixat termen de judecată pentru decembrie 2024, în cazul unui copil ce a suferit o pareză, după o injecție administrată greșit

Între altele, ni se spune că n-a existat „o stare de adversitate sau conflict” între instituțiile statului – în speță, între Securitate și cetățeni. Starea de adversitate sau conflict între grupuri sau categorii de cetățeni și instituțiile aparatului represiv era una dintre condițiile de care depindea încadrarea uciderii lui Gheorghe Ursu în categoria infracțiunilor împotriva umanității. Era singura încadrare posibilă după atâția ani, de vreme ce, așa cum am arătat, crima se prescrisese deja. Afirmația că înainte de ’89 n-a existat o stare de adversitate sau de conflict între cetățeni și Securitate are implicații grave, nu doar pentru că ea contrazice violent atât memoria colectivă, cât și documentele de arhivă, ci și pentru că, în esență, ne comunică oficial că România anilor ’80 nu era o dictatură. Dacă Securitatea făcea doar „prevenție” și nu folosea violența, iar numărul persoanelor urmărite sau supravegheate era insignifiant, cum consideră instanța, atunci se pune firesc întrebarea de ce s-a schimbat regimul în 1989? Am avut o Revoluție, sau nu?

Dacă acceptăm argumentația din această decizie rezultă că nu era necesară o Revoluție, fiindcă în România nu era dictatură. Restul implicațiilor logice și istorice sunt la îndemâna oricui. Și țin de narativul anti-democratic și anti-occidental tot mai agresiv, pe care ni-l vâră pe gât diverși iresponsabili, oameni politici și nu numai. Nu în ultimul rând, din punct de vedere juridic, motivarea sentinței pare să restrângă categoria infracțiunilor împotriva umanității la „exterminarea fizică” a populației, ceea ce intră în disonanță cu definiția cunoscută și utilizată curent de jurisprudența europeană.

DW: Se poate spune că Securitatea își rafinase metodele, dar era la fel de dură ca în perioada lui Gheorghiu Dej?

Germina Nagâț: Se poate spune cu siguranță că își rafinase metodele de lucru și că devenise mult mai eficientă în controlul informativ al populației decât în perioada lui Gheorghiu-Dej. Sigur că nu se mai practicau arestările în masă, deportările, internările în lagăre și colonii de muncă etc. Însă controlul asupra populației n-a scăzut ca amploare în dictatura lui Ceaușescu, dimpotrivă, asta arată dosarele din arhiva CNSAS.

La rândul ei, nici violența fizică n-a dispărut din anchete, doar că ea nu s-a mai practicat „la vedere”. Oficial, am avut foarte puțini deținuți politic  în anii ’80, înregistrați ca atare sub această denumire, dar asta nu înseamnă câtuși de puțin că represiunea a dispărut. Așa cum s-a demonstrat cu asupra de măsură în procesul uciderii lui Gheorghe Ursu, disidența și protestele politice nu erau doar „prevenite” de Securitate: erau și foarte dur pedepsite. „sub acoperirea organelor de Miliție”. Asta era formula oficială, folosită în epocă.

Nici greviștii din Valea Jiului, nici cei de la Brașov nu figurează în vreo evidență ca protestatari contra dictaturii lui Ceaușescu, deși ei asta au fost. Muncitorii brașoveni au fost acuzați de „tulburarea ordinii și liniștii publice” iar bătaia au încasat-o, ca și Gheorghe Ursu, în arestul Miliției. Îi face asta mai puțin disidenți? Unii dintre ei au depus mărturii chiar în acest proces. Alții au descris în detaliu, în fața judecătorilor, cum au fost bătuți sau cum li s-au strivit degetele în ușă, chiar de către unul dintre inculpați – Marin Pârvulescu. Toate aceste mărturii directe n-au contat câtuși de puțin.

Continuare în Deutsche Welle!

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

(Sursă foto: privat)