Serbia se repetă? În luna decembrie demonstrațiile de stradă din Serbia au adus din nou această țară în atenție. Pentru noi este important deoarece avem o graniță comună și o lungă istorie a relațiilor bilaterale.
Dar să ne uităm puțin în trecut.
Până în 1371. Imperiul (Țaratul) Sârb a fost printre cele mai mari state din Europa, incluzând ceea ce reprezintă azi Serbia, Bosnia – Herțegovina, Muntenegru, Macedonia de Nord, Albania și o mare parte a Greciei.
A luat locul celui de – al Doilea Imperiu (Țarat) Bulgar.
În acest context trebuie menționat faptul că nici în ziua de azi antipatia reciprocă între bulgari și sârbi nu a încetat.
În 1330, în cadrul bătăliei de la Velbujd (Kustendil), care a contribuit în mare masură la decăderea Imperiului Bulgar, oastea lui Basarab I a luptat de partea bulgarilor.
În 1389, la Kossovopolje, Mircea cel Bătrân a trimis trupe în sprijinul cneazului Lazăr.
Serbia a devenit despotat sub suzeranitate otomană, iar în 1394, a fost alături de turci în batălia de la Rovine.
Despotatul Serbiei a existat până în 1459, iar Bosnia – Herțegovina, condusă tot de o dinastie sârbă, până în 1463.
Spre deosebire de bulgari, sârbii au rezistat islamizării, dar numai pe teriroriul Serbiei, În Bosnia Hertegovina a fost o situație diferită.
Dar prin comparație au existat 12 mari viziri de origine sârbă.În secolele 17 – 18 mulți sârbi au emigrat, mai ales pe teritoriul fostului Imperiu Habsburgic.
Cam tot în aceeași perioadă otomanii au început colonizarea provinciei Kosovo cu albanezi.
În 1830, Serbia a devenit principat autonom, vasal turcilor. În 1878 a devenit independent de jure, iar din 1882 regat.
Trebuie menționată rivalitatea dintre fsmiliile domnitoare Obrenovici și Karagheorghevici, care a condus uneori la evenimente sângeroase, culminând cu lovitura de stat din 1903.
Caracterul violent al politicii interne sârbe se menține și azi.
Imediat după sfârșitul Primului Război Mondial a avut loc un episod controversat și mai puțin cunoscut al relațiilor dintre români și sârbi.
Ne referim aici la Republica Banațeană, care a funcționat între 31 octombrie 1918 și 21 februarie 1919.
Conducătorul de facto al acestuii pseudo – stat a fost avocatul Otto Roth (german sau evreu la origine). Acţiunile sale au susținut de fapt interesele ungurilor, nu cele ale germanilor bănăţeni, cu care nu prea s – a înțeles.
El era membru al conducerii PSD din Ungaria, și era în contact permanent cu guvernul ungar.
Citește și: DNA a stabilit pragul la abuzul în serviciu: 20 de milioane de euro!
Scopul lui era declararea Banatului ca provincie autonomă în cadrul Ungariei.
Pe 30 octombrie, Roth a participat la o întâlnire cu conducerea partidului, iar pe 31 a anunţat răsturnarea vechiului guvern ungar şi sfârşitul războiului Mondial.
Concomitent a declarat că susține politica noului guvern maghiar, condus de contele Károlyi. și a proclamat înfiinţarea Republicii Bănăţene.
În aceeași zi a avut loc la Lugoj o adunare împotriva Republicii Bănăţene. La 13 noiembrie a fost încheiat la Belgrad, armistiţiul între Antanta şi Ungaria. Deoarece prevederile armistiţiului includeau şi Banatul, trupele sârbeşti, au ocupat întreaga regiune.
La 15 noiembrie, sârbii intrau în Timişoara.
Administraţia civilă a rămas în subordinea autorităţilor maghiare.
În același timp au avut loc adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România.
La 2 decembrie a ajuns la Timişoara o divizie colonială franceză.
Francezii verificau comportamentul trupelor sârbeşti din Banat, împotriva cărora existau multe plângeri din partea românilor.
La 27 ianuarie francezii au ocupat oraşele Lugoj şi Caransebeş. Fiind una din puterile învingătoare, Serbia devine Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar din 1929 Regatul Iugoslaviei.
Din păcate, regale Alexandru I Karagheorghevici a aplicat o politică de serbizare forțată și a instaurat un regim autoritar.
Tot în perioada interbelică a început și persecutarea albanezilor din Kosovo. Între 1941 și 1944 Iugoslavia a încetat să existe ca stat independent, fiind ocupată de Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria.
La teritoriile anexate de acestea, se adaugă și statul independent al Croației, practic un satelit al Germaniei.
Din toate statele vecine numai România nu a anexat teritorii. Excesele comise de trupele bulgare nu au fost cu nimic mai prejos decât cele comise de germani sau croați.
Guvernul și Regele s-au refugiat la Londra.
Din păcate unitățile armatei regale (cetnicii) conduse de generalul Draza Mihailovici mai mult au colaborat cu germanii.
Cine a luptat cu adevărat împotriva Germaniei a fost mișcarea de partizani condusă de liderul comunist Iosip Broz Tito (croat după tată, sloven după mamă).
Dovada în acest sens este faptul ca aceste a primit ajutoare masive de la americani și britanici.
Când trupele sovietice au ajuns în zonă în septembrie – octombrie 1944, Iugoslavia era în mare parte eliberată, ceea ce l – a plasat pe Tito într – o poziție avantajoasă față de Stalin.
Unitățile de partizani comuniști aveau în rândurile lor soldați din toate cele 6 regiuni (republici) ale Iugoslaviei.
În 1948 a avut loc ruptura Tito – Stalin.
În aceeași perioadă a existat și proiectul unei Federeții Balcanice între Iugoslavia și Bulgaria, proiect eșuat datorită distanțării iugoslavilor de sovietici.
În cadrul Serbiei au fost create 2 regiuni autonome, Kosovo și Voivodina. La Pristina a fost creată și o universitate în limba albaneză.
Natalitatea populației albaneze fiind mult mai mare, echilibrul demografic din Kosovo a evoluat în defavoarea sârbilor. Tito se bucura de prestigiu în Vest, ceea ce s – a reflectat în ajutoarele primite mai ales de la americani după 1948.
Mai mult decât atât, a fost mai liberal în metodele sale de guvernare decât alți lideri comuniști, fiind similar cu Janos Kadar. Iugoslavii puteau călători liber și aveau un nivel de trai mai ridicat decât românii.
Pentru noi este important să rememorăm relațiile foarte bune între el și Nicolae Ceaușescu. După moartea sa în 1980 și până în 1986 totul a mers bine prin aplicarea principiului președinției colective și rotative.
Tăvălugul a început de fapt în 1986, prin publicarea unui memoriu al Academiei Sârbe de Științe și Arte, prin care erau reluate principiile politicii naționaliste ale regilor sârbi.
Aceasta a fost suportul ideologic și intelectual al ascensiunii și carierei lui Slobodan Miloșevici.
Spre deosebire de Tito, Miloșevici a jucat cartea apropierii de Rusia.
Nu întâmplător, fratele sau Borislav a fost multă vreme ambasadorul Serbiei în Rusia., iar după 2000, familia Miloșevici s – a refugiat la Moscova
Abandonarea princupiului președinției rotative și colective a dus în cele din urmaă la destrămarea violentă a fostei Iugoslavii.
Regimul Miloșevici a mizat mult și pe sprijinul crimei organizate.
Pe de altă parte, trebuie menționat că în prezent, mafia albaneză și cea kosovară sunt mult ma periculoase, fiind implicate mai ales în traficul de droguri și de armament.
Un mare rol în demisia lui Miloșevici în 2000 l – a avut partiarhul de atunci, Pavle. Deși la început a u fost aliați, relațiile dintre ei s – au răcit treptat. În 2000, Patriarhul Pavle I – a cerut public lui Miloșevici să demisioneze.
Este un comportament foarte diferit de cel al patriarhului BOR de atunci. Un alt aspect care trebuie luat în condiderare este minoritatea română din Serbia.
Aceasta trăiește în Voivodina, în Banatul sârbesc și în Serbia de Răsărit (Valea Timocului și Valea Moravei). Situația lor nu este prea bună.
Referindu – ne la romanitatea sud – dunăreană, din punctul de vedere al respectării drepturilor minorităților, situația cea mai proastă este în Grecia și Serbia, iar cea mai bună în Albania și Macedonia de Nord.
Dar să ne apropiem de zilele noastre.
Cea mai importantă a lui Aleksandar Vučić au fost anii 2017–2020. Schimbările de politică au fost suplimentate prin stigmatizarea opoziției sârbe.
Aceasta a fost necesar pentru a se construi o nouă imagine mai apropiată de așteptările comunității internaționale și mai ales ale UE.
După încheierea mandatului de cinci ani al lui Tomislav Nikolić (31 iunie 2017), noul președinte Aleksandar Vučić a pus modernizarea Serbiei pe primul plan al agendei sale politice.
Desemnarea unei persoane declarată deschis lesbiană Ana Brnabić drept prima femeie prim-ministru al Serbiei, la 15 iunie 2017, a transmis un semnal puternic observatorilor străini, analiștilor politici și oficialilor UE.
Numirea ei a avut ca scop concomitent și atenuarea tensiunilor cu Croația. Ana Brnabić fiind originară din Stara Baška, pe insula croată Krk.
În 2018 – 2019, a început să de manifeste cu pregnanță problema migrației.
În ultimele două decenii, țările din regiunea Dunării au cunoscut o scădere foarte semnificativă a populației lor.
În mod oarecum surprinzător, presedintele sârb a susținut în fața cetățenilor săi că fluxurile migratorii și prelungirea vieții de muncă a forței de muncă active pot compensa scăderea demografică,
Presiunile externe au contribuit și ele la poziția neașteptată a lui Aleksandar Vučić cu privire la criza migranților.
Problema migranților nu a mobilizat mare parte din opoziție, dezvăluind astfel dezbinarea acesteia.
Dat fiind faptul că prima sa funcție de ministru a fost în guvernul lui Miloșevici în 1998, era normală reluarea legaturilor cu Rusia.
În acest cadru mai larg un rol important îl joacă rememorarea legăturilor comune sau diplomația memoriei
Deși diplomația memoriei are ub caracter internațional, sau cel puțin bilateral, ea depinde de prezența anumitor atribute în cadrul politicii interne din țările implicate
Diplomația memoriei și alianța dintre cele două țări întăresc sentimentul națiunii și al suveranității și utilizează memoria celui de-al Doilea Război Mondial pentru a stimula patriotismul.
Diplomația memoriei nu este un fenomen nou.
Politica memoriei în statele-națiune, deși servește în primul rând scopurilor politice interne, este întotdeauna orientată spre exterior
Pentru politicienii sârbi, este o oportunitate de a le consolida importanța la nivel internațional și de a amplifica mândria națională și patriotismul la nivel intern.
Povestea veșnicei fraternități a celor două națiuni care împărtășesc un trecut comun glorios și victorios este o sursă importantă de legitimitate destinată publicului intern. Alianța memoriei are un puternic aspect defensiv.
Paradoxul este că politicienii sârbi implicați au făcut eforturi până acum 10 ani pentru reabilitarea colaboratorilor Axei.
Acum, ei îi ridică în slăvi pe partizanii conduși de comuniști și se opun însăși revizuirii pe care au promovat-o. Cam așa este și la noi, când admiratorii lui Ion Antonescu sunt cei care îl criticau până în 1989.
Una dintre declarațiile președintelui sârb a trecut neobservată în 2017.
Această declarație arăta că „Socialismul cu caracteristici chineze înseamnă ceva foarte important – că China își păstrează independența, politica externă și statul suveran”.
Ulterior, sub pretextul combaterii pandemiei, s – a corelat de fapt proiectul național sârb cu naționalismul autoritar chinez.
Acapararea completă a mass-media și a canalelor de comunicare politică de către putere, conjugate cu o opoziție structural slabă și divizată, a împiedicat dezvoltarea democratică, și a împins regimul lui Vučić spre autoritarism.
Drept urmare, guvernul i-a înstrăinat în cele din urmă atât pe cetățenii UE, cât și pe cetățenii sârbi, Dovezi în acest sens sunt prezența scăzută la vot la alegerile parlamentare, lipsa unor alternative credibile la partidul de guvernământ și suspiciunile de fraudă.
Ideea de a-i privi pe jurnalişti drept „duşmanii statului” pare să nu fie doar apanajul comunicării politice a preşedintelui Donald Trump, ci şi un model de comunicare la nivel mondial pentru liderii populişti.
Președintele prezentându-se drept „salvatorul națiunii”, a actualizat un fel de proiect hegemonic.
Considerarea sârbilor care s-au întors din străinătate ca „imigranți”, a avut caracteristicile unei metode iliberale care încalcă libertatea și demnitatea persoanei.
Dintr – un punct de vedere mai practic, Serbia are o economie diversificată, o infrastructură modernă, și un ritm de creștere economica accentuat.
Președintele Vucic face un balet strategic între UE, Rusia și China.
Deși nu a condamnat Rusia pentru războiul împotriva Ucrainei, Serbia a primit mulți tineri ruși care evită serviciul militar. Prezența acestora este benefică pentru economia sârbă, fiind vorba de oameni cu înaltă calificare.
Chiar dacă Serbia aluneca spre un regim autoritar, nu putem vorbi de un regim ca cel din Rusia. Aceasta se datorează și trecutului. Să ne gândim la deosebirile dintre regimul politic sovietic și cel al lui Tito.
Ceea ce este oarecum îngrijorător pentru noi este revigorarea mitului Serbiei Mari. Dacă alăturăm la ea Ungaria Mare și Rusia Mare, situația se complică foarte mult.
Oarecum Rusia vrea să își ia revansa. România ar fi prinsă între Serbia și Ungaria.
Iar autoritarismul din Serbia trebuie să fie un semnal de alarmă și pentru România. Sunt destul aspecte în comun, controlul guvernamental asupra presei, hărțuirea ziariștilor incomozi, presei, opozișie slabă), etc.
Este destul de greu de prevăzut dacă demonstrațiile recente se vor amplifica sau nu. Spre deosebire de 2000, situația este foarte diferită.
Atunci Serbia era ub stat paria, acum este stat candidat pentru aderarea la UE. Atunci lumea își punea speranța în opoziție, iar opoziția de atunci, care a fost la putere în perioada 2000 – 2012, a dezamăgit destul de mult electoratul.
Parcă ar fi la noi. Iar autoritarismul lui Vucic este deocamdată mai soft decât cel al lui Milosevici.
„Un om fără dușmani, nu are valoare.” – proverb sârb
„Acolo unde vi se promit multe să aduceți o poșetă.” – proverb sârb
„Rana se vindecă, dar cicatricea rămâne.” – proverb sârb
„Dacă te plângi prea mult vei fi călcat în picioare.” – proverb sârb
„Nu există babă frumoasă, cal verde și sârb cuminte.” – proverb bănățean
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
