Și ce dacă nu știu?! O dată la câțiva ani – pe vremuri la trei sau patru, acum și la doi ani – le dau studenților, pentru examen, o lucrare scrisă.
În general, prefer examenele orale (chiar dacă sunt destul de dificile în anii cu mulți studenți), dat fiind că dintr-o discuție – oricât de scurtă – pot să-mi fac o idee mai clară și despre ce știe studentul, și despre felul în care-și articulează răspunsul, scrie lectorul universitar Mihai Maci, în Contributors.ro.
Dezavantajul acestei formule de examinare e acela că, deși îmi oferă o imagine asupra felului în care gândesc tinerele generații, îmi dă puține detalii cu privire la cunoștințele lor și – mai ales – la felul în care sunt capabili să integreze lucrurile proaspăt învățate în scheme deprinse pe parcursul școlii.
Mai ales atunci când lucrez cu cei din anul I (la „Gândire Critică”) scopul examinării scrise e – pentru mine – cel mai bun mod de-a-mi da seama cum desfășoară ei un gând.
Nu dăm lucrări de tipul extemporalului, dat fiind că acestea nu mi-ar oferi decât fragmente din ceea ce au reținut ei; or, eu vreau să văd cum gândesc ei. Și, pentru aceasta, e preferabil să lucreze fără presiunea constrângerii.
Așadar, le dau din vreme cadrul în care urmează să-și articuleze ideile.
De această dată (căci, evident, temele nu sunt aceleași în fiecare an) au avut de ales – fiind studenți la Relații Internaționale – un eveniment de actualitate de pe scena internațională, pe care să-l prezinte pe scurt, să-i evidențieze caracterul problematic și să ofere argumente pro și contra unei părți, acțiuni sau a efectelor situației la care s-au referit.
Pe lângă aceasta i-am încurajat să-mi scrie un al doilea text – liber și, am precizat acest lucru, care nu se notează – despre ei, despre alegerile lor, despre ce a însemnat școala pentru ei.
Rostul principal al acestor notițe personale e acela că, realmente, mă interesează care le sunt problemele și cum gândesc ei.
Dar ele mai au o funcție (despre care le vorbesc doar atunci când le duc lucrările): constituie un ”text martor” care-mi permite să-mi dau seama – din frazare – dacă primul text (cel care se notează) le aparține sau nu.
În cele ce urmează voi face o sinteză a problemelor din lucrarea de examen, din lucrurile pe care studenții mi le-au scris despre ei și din răspunsurile orale (sau discuțiile de la seminarii).
Vreau să spun clar, de la bun început: studenții mei nu sunt deloc mai slabi sau având probleme de învățare mai mari decât alți tineri de vârsta lor.
Dimpotrivă: au un spirit de observație bun și sunt capabili să judece intuitiv un context sau altul.
M-a uimit mereu – și mă simt responsabil pentru – încrederea pe care o au în mine.
Ce e aparte în ceea ce-i privește e faptul că sunt altfel; altfel nu decât mine (și generația mea), ci decât cei cu 2 – 3 ani mai mari decât ei. Într-un timp scurt s-au acumulat multe decalaje. Despre ele va fi vorba în cele ce urmează.
De fiecare dată când dau lucrări scrise apare câte o noutate. De astă dată a fost scrisul fără diacritice („căciulița” de pe „â” sau „î”, „virgula” de sub „ș” sau „ț”, etc.). Prima dată când dat de asemenea absențe, am început să corectez textul, crezând că e vorba de o serie de scăpări.
Apoi am realizat că toată pagina e scrisă așa, ba chiar întreaga lucrare. În total au fost cinci lucrări din aproape cincizeci. Uneori apăreau – aleatoriu (câteodată nici măcar toate în același cuvânt) – câteva semne diacritice.
Uitându-mă la aceste lucrări, impresia mea a fost nu atât că ne întoarcem la un soi de scriere similară inscripțiilor latine, cât – mai curând – aceea că asocierea pronunției cu scrierea devine din ce în ce mai laxă și permite o marjă de interpretare tot mai mare.
De unde vine acest – deja – obicei, e limpede: din scrierea pe variile mesagerii și chat-uri ale device-urilor. De altminteri, la modul general, mulți dintre ei au probleme serioase cu scrisul de mână. Lectura lucrărilor e, adesea, un proces de descifrare.
La cursuri, cei mai mulți nu scriu. Probabil, pentru ei, scrisul de mână se asociază cu o obligație: dictarea din școala mică sau cea pentru ”pregătirea examenelor”.
În facultate nu mai scriu nu doar pentru că scrisul îi obosește, ci și pentru că nu știu cum să-și ia notițe dacă nu li se dictează. De ce, o să vedem mai încolo.
Problemele legate de scris au o cauză la vedere și una mai adâncă.
Continuarea analizei, în Contributors.ro
Mihai Maci face referire, în analiza sa, și la un articol din PRESShub, despre rezultatele elevilor români la testele PISA. Puteți să îl citiți aici: O altă perspectivă despre testele PISA: unii profesori nu le consideră relevante, alții nu vor să comenteze
Cine este Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.
Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului).
„În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka.
Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei.
Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute”, s-a prezentat Mihai Maci pe Contrihutors.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(FOTO: Inquam Photos / Octav Ganea)
