Societatea ca o junglă. Fără empatie

Există mai multe straturi în care această societate a eșuat. Nu mai e pentru nimeni un secret că a eșuat în dimensiunea lui instituțională: în acest moment istoric, practic nicio instituție din România nu funcționează fără să producă rateuri majore, care sfârșesc nu o dată cu victime nevinovate.

Școli, spitale, secții de poliție, tribunale, toate produc victime pe fond de incompetență și de corupție politică.

Dar nu putem omite de aici componenta umană: doar în ultima lună s-au întâmplat lucruri oribile în spitalele românești, soldate cu suferințe și morți demne de evul mediu.

Iar în ultimii ani, am văzut, de asemenea, nenumărate cazuri în care, în școli, profesorii și elevii și-au provocat unii altora suferințe de o rară cruzime.

În felul său arogant și nechestionabil, justiția face același lucru, eliberând în societate, sistematic și deliberat, mii de infractori care ar trebui să petreacă ani lungi după gratii. Poliția Română este locul unor fapte abominabile, lipsite de cea mai elementară logică.

Locurile în care omul de rând se întâlnește cu „sistemul” sunt locuri ce pot deveni de la o clipă la alta locuri ale batjocurii, ale umilirii și lipsirii de demnitate.

Iar lumea pune din reflex asta pe seama lipsei de empatie. Și zău că nu știm despre ce vorbim.

Citește și: De la Sarmizegetusa la Pittsburgh, în două povești despre improvizația la români

Ce esență magică este această empatie pe care o descoperim brusc ca lipsindu-ne?

De ce mutăm numaidecât transformarea monstruoasă a atâtor oameni într-un plan psihologic în care folosim această etichetă bună la toate a absenței empatiei?

Ce știm noi, cei mulți, de fapt, despre empatie?

Nu mare lucru, dar ne place cum sună și ne duce cu gândul la această capacitate miraculoasă a omului de a simți ce simte celălalt, de a nu-l face să sufere pentru că suferința lui ar risca să devină a noastră și, prin asta, protejându-l pe el, ne protejăm și pe noi.

Dar, iertată să-mi fie îndrăzneala, nu cred în acest miracol al empatiei. Aceasta este o aptitudine rară, nu doar în privința celor care o pot exercita, ci și a ocaziilor în care asta se poate întâmpla.

E nevoie de condiții favorabile, încurajatoare, pentru a fi empatic.

E nevoie de un efort mental și psihic major care să-mi dea mie răgazul de a mă transpune în starea celuilalt care suferă, care are nevoie de ajutor și, din această postură excepțională, eu să pot acționa în virtutea armoniei mele psihologice cu el.

Nu cred în miracolul empatiei pentru că nu despre empatie e vorba la profesorii slabi, la medicii eșuați, la polițiștii corupți ș.a.m.d.

Nu cred că putem muta toate disfuncțiunile relațiilor dintre noi într-un plan pur psihologic, în care ne-am fi pierdut unele virtuți de înțelegere, compasiune sau receptivitate și am fi devenit niște ființe indiferente la durerea celuilalt.

Cred mai degrabă că în cadrul acestor comunități profesionale care trebuie să se afle în slujba cetățenilor s-au produs în timp niște rupturi, niște sărăciri care fac ca astăzi aceste comunități să fie lipsite, în multe situații, de cele mai elementare repere valorice și umane.

Cred că batjocura de trei decenii la adresa educației i-a transformat pe mulți profesori în mici roboți absurzi, lipsiți nu doar de sentimente, ci și de inteligența emoțională și culturală care să le permită să comunice cu elevii.

Există în multe școli și universități din România profesori care ar trebui pur și simplu să dispară din sistemul de învățământ, într-atât sunt de sălbăticiți, de abrutizați și de îndepărtați de orice valori care țin oamenii împreună și îi fac să crească frumos.

Mai grav este că profesorii îndepărtați de vocația pedagogică sau științifică nu pot fi sancționați sau îndreptați de instanțe din interiorul breslei care să constate din timp abaterile, înainte ca ele să producă suferințe.

Profesori numerologi, antivacciniști, conspiraționiști, dar și profesori rupți de actualitatea tinerilor de azi, trebuie să poată fi re-formați pedagogic și științific pentru a reface un minimum de dialog cu tinerii.

Și pentru că asta nu se întâmplă, școala a devenit un spațiu al alienării și pentru copii, și pentru profesori.

Lucrurile sunt însă și mai dramatice în sănătate. Cazurile din ultima vreme stau toate mărturie nu doar pentru lipsa de umanitate a unor medici pentru care suferința unor bolnavi este prilej de vulgarități sau de sictir, ci și de deficitul uriaș de deontologie în profesia medicală.

Descoperim cu fiecare prilej medici și asistenți medicali (bărbați și femei deopotrivă) care și-au abandonat cea mai elementară dintre misiunile lor, aceea de a salva vieți și de a reduce durerea celor bolnavi.

Se invocă proceduri, ierarhii, rapoarte, ca și cum tot corpul medical ar fi intrat brusc într-o poveste a lui Kafka, în care nu poți să trăiești, nu poți să naști, nu poți să mori, până nu se respectă procedura.

Iar toate acestea sunt un alt nume al barbariei în forma ei modernă.

La fel ca în educație, nu există nicio instanță etică fermă, niciun control obiectiv și imparțial capabil să decidă, înainte de judecata opiniei publice și de judecata justiției, cum se poate ca atâtea cazuri de malpraxis să omoare oameni tineri dar și oameni în vârstă, cum se poate ca atâția membri ai corpului medical să abdice de la îndatorirea lor fundamentală de a proteja viața umană în oricare dintre formele ei.

Nici în poliție sau în justiție nu arată lucrurile mai bine. Tot ceea ce am trăit în această vară, prin trafic de influență, prin acțiuni eșuate ale poliției, cu decizii absurde ale magistraților, dovedesc, încă o dată, nu doar că membrii acestor comunități și-au pierdut capacitatea cea mai simplă de a înțelege nedreptatea care conduce la cruzime, durere și moarte, ci și reperele din cadrul profesiei lor, târând, precum profesorii educația, precum medicii sănătatea, ordinea și legea într-o mocirlă în care ne afundăm cu toții.

Citește și: Cui folosește Victor Ponta? Urmează regruparea?

Iar asta nu e doar lipsă de empatie.

Nu poți cere unui popor ieșit din cuștile comuniste și eliberat în jungla capitalistă a individualismului sălbatic să manifeste grijă pentru cel aflat în suferință.

Dar serviciile publice sunt acele spații în care, empatia fiind codificată în regulamente și valori care nu pot fi încălcate, ne ajută să trăim împreună fără a ne da în cap unii altora.

Prin eșecul lor, se întâmplă însă că nici nu mai e nevoie să ne dăm noi în cap unii altora. Serviciile comunitare din azilurile groazei, medicii de la Botoșani sau Urziceni, polițiștii de la București și Constanța distrug, prin lipsa lor totală de respect pentru valorile profesiei lor, șansa viețuirii noastre împreună și a păcii sociale.

Căci acolo unde asistentul social e călău, medicul zeu și polițistul frate cu infractorul, trăiești și mori pe cont propriu și îți faci singur dreptate. Ca în junglă.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!