Am putut auzi în aceste zile o listă nesfârșită de motive pentru care concetățeni ai noștri nu se pot solidariza cu profesorii aflați în grevă. Adică ar putea, dar cu anumite condiții. Și atunci începe inventarul acestor condiții, a căror îndeplinire i-ar aduce pe profesori la înălțimea așteptărilor și i-ar face demni de solidaritatea semenilor lor.
Probabil cel mai invocat motiv este că nu toți profesorii merită mărire de salarii. Că rezultatele la testele internaționale dovedesc o prăbușire a calității actului educațional în ultimii ani. Un altul este că nici în privat unii angajați nu câștigă mai bine și atunci nu poți să creezi injustiții sociale.
Tot un motiv frecvent este cel care spune că profesorii „nu lucrează decât 18 ore pe săptămână”, spre deosebire de toți ceilalți angajați care, nu-i așa, lucrează mult mai mult și au concedii mult mai scurte.
S-a auzit și argumentul că dacă greva ar fi fost într-un alt moment, nu acum, înainte de examenele copiilor noștri, am fi putut s-o susținem. Dar așa… Tot momentul nepotrivit îl invocă și cei care se tem pentru stabilitatea țării.
Iar lista motivelor pentru care noi ne-am solidariza cu profesorii dacă ne-ar îndeplini anumite condiții este și mai lungă. Iar o asemenea listă nu face decât să ne demonstreze ceea ce știam și vedeam de ani de zile în societate: exigențele noastre morale și profesionale față de ceilalți sunt la standarde atât de înalte, încât practic nimeni sau aproape nimeni nu le poate atinge.
Solidaritatea condiționată este acea formă de solidaritate care impune celorlalți să îndeplinească niște criterii pe care noi le stabilim pentru ca ei să ne merite empatia și sprijinul. Altfel nici nu stăm la discuții, căci, nu-i așa, nu putem să fim alături de oameni care nu ne pot ajunge nici măcar cu prăjina la vârful nasului nostru etic.
Citește și: Greva care amână Rotativa. Cui folosește?
De fapt, solidaritatea condiționată nu e solidaritate. E eschivă, e scuză, e lipsă de înțelegere și, în cele din urmă, este o profundă incapacitate de a participa la construirea unei societăți drepte. Este ceva ce am tot văzut în ultimii ani: la protestele din anii 2017-2018 au participat câteva sute de mii de persoane, cel mai mare număr de protestatari de mulți ani încoace.
Dar și ei au fost aspru dojeniți de o societate leneșă și exigentă pentru că nu îndeplineau anumite criterii pentru a merita să ne deplasăm până în piață.
Am mai văzut asta ori de câte ori diferite corpuri profesionale au ieșit în stradă să-și ceară drepturile: de fiecare dată le-am găsit suficiente bube în cap cât să-i lăsăm singuri pe treptele clădirilor lor sau în curțile urâte ale spitalelor.
Așa cum bine știm cu toții, solidaritatea este pe jumătate simțire, pe jumătate rațiune. Este simțire, atunci când suntem pătrunși de empatia care ne face să rezonăm afectiv cu cei aflați în suferință sau cu cei revoltați și să le întindem o mână de ajutor.
Dar este și rațiune, pentru că în solidaritate nu e vorba doar de ce simți, ci și de judecata în privința acestui lucru: de ce simțim noi compasiune? Ce trebuie să facem în această situație? De ce suferă oamenii aceia sau de ce se revoltă ei? De ce au nevoie sau merită ajutorul nostru?
Căci în solidaritate e vorba de acea judecată care duce la înțelegerea a ceva ce până atunci fusese neînțeles și nu doar de contactul nemijlocit cu un om, de preferință cunoscut, care ne cere ajutorul.
Ceea ce se întâmplă între rude sau prieteni apropiați atunci când cineva e la ananghie nu e solidaritate, e întrajutorare frățească, e clacă, e iubire. Solidaritatea începe să se manifeste atunci când în fața noastră avem un străin care ne cere ajutorul sau atunci când celălalt luptă pentru o cauză care nu e a noastră.
Cazul grevei profesorilor e din această ultimă categorie: eu, magistrat, arhitect, IT-ist, antreprenor etc., am alte cauze pe care le apăr și pentru care lupt, dar pot să înțeleg cauza profesorilor, pot să înțeleg motivele pentru care ei fac grevă sau ies în stradă, pentru că aceste motive sunt juste și contribuie la binele social sau la îmbunătățirea calității vieții unor oameni.
Un alt motiv al solidarității este cel dat de speranța că ea va fi reciprocă: astăzi tu ai nevoie de solidaritate și eu sunt alături de tine, pentru că poate mâine voi avea eu nevoie de o mână întinsă și tu îmi vei fi alături.
În sfârșit, dar deloc în ultimul rând, sunt solidar cu cei revoltați de nedreptatea lor pentru că dreptatea pe care o caută ei va deveni în timp și dreptatea mea, a noastră a tuturor. Nu are cum să ne fie bine nouă câtă vreme profesorilor, sau medicilor, sau magistraților, le merge rău.
Toate acestea descriu până la urmă chiar motivele pentru care stăm împreună în societate. Și stăm împreună nu doar pentru a evita să ne dăm în cap unii altora, ci și pentru a lucra laolaltă la a face țesătura socială mai solidă, mai primitoare și mai dreaptă pentru fiecare dintre noi.
Iar asta nu se poate într-o societate de oameni ignoranți sau cel puțin needucați social, care vor pune mereu în prim plan binele personal, în detrimentul celui public: „nu pot fi solidar cu profesorii, deoarece educația copilului meu, care are examen peste o lună, are de suferit”.
Așa gândim de treizeci de ani: de treizeci de ani suntem convinși că bunăstarea personală e mereu prioritară. Mai grav, că ea este criteriul absolut după care merită să-i judecăm pe ceilalți și să le acordăm sau (cel mai adesea să nu le acordăm) solidaritatea noastră.
Educația din România s-a prăbușit pentru că ani de zile în loc să ieșim cu profesorii în stradă, să-i forțăm să iasă în stradă dacă nu vor, am preferat să rezolvăm individual situația, cheltuind uneori sume uriașe pentru a întreține grava boală a meditațiilor din România, prin care prăbușirea nu a făcut să se accentueze.
Iar azi suntem în situația în care unda de șoc a prăbușirii școlii ne atinge pe toți. Așa cum ne vor tot atinge unde de șoc ale diverselor prăbușiri: sănătate, transporturi, justiție etc.
Pentru că avem mari dificultăți în a înțelege că soluțiile individuale sunt punctuale, cel mult temporare, dar pe termen lung nu poate să existe viață bună într-o societate defectă, în care ne condiționăm unii altora solidaritatea pentru a găsi motive să nu ne-o acordăm.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
[…] Citește și: Solidaritate cu profesorii, pentru o societate mai dreaptă […]