E doar o potrivire norocoasă să scriu despre opera imensului Giuseppe Verdi, atât de iubită, chiar de ziua sa de naștere. Capodoperă care a fost departe de a fi strălucit din prima zi, așa cum se întâmplă acum.
Din cauza subiectului și a cenzurii vremii, la care se adaugă, întotdeauna, viziunile mici ale responsabililor care nici măcar nu țin cont de compozitor, premiera (1853) de la Teatro La Fenice (Veneția) avea să fie un fiasco. Vocile au fost aruncate pe scenă, nu s-a respectat dorința lui Verdi pentru costumația și scenografia sugerând zilele în care trăiau, și-atunci temele sale realiste s-au diluat, teme neobișnuite, cu totul moderne: bani, viața în societate, boli, jocuri de noroc și excluziune socială, care dublate de interpretarea slabă și aparițiile scenice neadecvate, au provocat ilaritate, departe de drama pe care o știm astăzi. Dar, cum deja știm, nimeni nu e profet în țara lui. A trebuit să aștepte un an, când, la următoarea premieră din 1854, iată sunt deja 170 de ani, la Teatro San Benedetto, teatru concurent din Veneția, opera cunoaște triumful și nemurirea.
Montare de cursă lungă
Nu mai departe de acum câteva lunii, povesteam de montarea de la Amsterdam aici. Montările operei au, probabil, cel mai larg spectru de abordare. De la plasările de epocă, până la crearea de lumi fantasy sau reprezentări abstractizate.
La Opera Germană din Berlin (Deutsche Opera Berlin) actuala montare datează din 1999 și, iată, are și ea 25 de ani. A fost realizată de Götz Friedrich care, din păcate, anul următor a și decedat la 70 de ani.
Paradoxal, producția arată foarte proaspătă pentru că ideea regizorală a fost generoasă, mergând pe simbolistică, desigur într-o scenografie și costume spre deco style-deci undeva anii 30- care, știm bine, au un fel de universalitate temporală, pe lângă eleganța intrinsecă.
Astfel, există o singură cameră uriașă cu pereți închiși la culoare și cu numeroase uși franceze care servește atât ca scenă a petrecerii Violettei din actul I (deșertul populat al Parisului), cât și casa de la țară a îndrăgostiților, dar și stabilimentul Florei și devine, la final, apartamentul în care Violetta își dă ultima suflare. Personajele intră și ies; ușile se deschid pentru a arăta săli de mese, grădini sau scene de carnaval cu păpuși gigant. Practic scenografia trăiește odată cu opera, în final, autodistrugându-se sub propria frumusețe, mâncată parcă de boală, la fel ca Violetta. Rămâne tot timpul un pat-sofa ca element central și locul unde distracția, suferința, deznădejdea și moartea se succed schimbând doar culorile carpetei. Costumația ține de narațiune, mai ales că în actul doi, un pic, pereții negri distonau cu ideea casei de la țară și atunci, în afara luminilor care se revărsa prin ușile deschise, vederea unei siluete de copac, costumele erau cele care te fixau cu precizie într-un peisaj lejer, bucolic.
Muzical, am mai vorbit despre orchestra DOB, chiar relatând despre Adela în rolul Luciei anul trecut. Citește aici. Lucia di Lammermoore într-o producție istorică și o interpretare legendară.
Citește și: Scriitoarea sud-coreeană Han Kang a câştigat premiul Nobel pentru literatură
Interpretare stratosferică
Revenind în zilele noastre, sopranele de coloratură au obligatoriu în repertoriu rolul Violettei Valery. Cu greu să găsești însă pe cele care îl pot interpreta la fel de bine în toate registrele, convingător dramatic, inspirând fragilitate, emanând iubire, convingând cu iertarea.
Dar, pentru toate acestea există acum un nume, soprana Adela Zaharia. Nu scriu ceva nou, sunt ani de zile de când fac acest lucru, pentru că, de fiecare dată surprinde, emoționează. Interpretările sale sunt 100% dedicație, orele acelea, pe scenă, e Violetta. O Violetta de primă mărime, de Prima Donna Assoluta. Sunt convinsă că așa cum a văzut-o Verdi. Dinamică vocală
extraordinară și foarte bine pusă la punct, asociată cu o actorie de clasă, au făcut ca, „Follie!Follie” care setează starea, „Sempre libera”, eliberarea, și trecând apoi prin toate trăirile, arii, duete…, până la „Addio del passato”, să sune dintr-o altă lume. Exploziile vocale în deplin control și în perfect echilibru muzical au dat naștere la adevărate perle interpretative. Un discurs solistic care pune la încercare tehnica și dicția sopranelor a fost încă odată dus la nivel astral. Momentele de emoție sunt unice și intense. La fel și aplauzele. Dacă aș fi putut aș fi stat să o revăd și în reprezentațiile următoare. Pentru cine poate, nu este de ratat ultimul spectacol, de pe 12 octombrie, se poate face un one day trip. Și, de-abia aștept să o revăd în Lucia de la Munchen, luna viitoare. Două roluri în care, în acest moment, nu prea are egal.
Alfredo a fost interpretat de tenorul Amitai Pati. Încă de când s-a afișat distribuția, luni bune în urmă, mi-am zis că sunt chiar norocoasă, Amitai fiind unul din tenorii foarte talentați aflat pe val. Din păcate, la începutul performanței s-a anunțat că are ceva probleme vocale, dar va intra pe scenă, ceea ce a fost o bucurie pentru fani. Însă, ulterior, mi-am pus întrebarea: dacă interpretează așa de bine rolul având probleme, cum va suna acesta când jena va dispărea? Desigur, s-a simțit o precauție, dar timbrul și catifelarea vocii erau acolo. Duetele au devenit una și aceeași persoană, o chimie vocală pe care în mod curent nu o întâlnești. De fapt, de-aia mă și bucurasem, pentru că am bănuit din start că totul va funcționa perfect blending pe voci. Și este acea dulceață timbrală a lui Amitai Pati care te furnică. S-a simțit că nuanțele au avut un pic de suferit, dar au fost compensate de fermitatea interpretării.
Și, ca să fie totul în ton, Giorgio Germont a fost interpretat de baritonul Bogdan Baciu, o înlocuire de ultimă oră a titularului Markus Brück. Nici nu știu dacă n-am fost mai câștigați. Bogdan Baciu a avut o interpretare de zile mari. O interpretare clară, curată, foarte nuanțată întruchipând cât se poate de credibil părintele îngrijorat, dar și sensibil în relația cu Violetta. Prestația sa convingătoare a fost foarte bine primită de public.
Dominic Limburg a condus foarte bine orchestra, deși, puțin am tremurat când, imediat după o uvertură, superb interpretată, a avut o ușoară desincronizare la intrarea corului. Dar totul a mers uns. Iar alături de cor, distribuția a fost completată inspirat și armonios, Flora – Karis Tucker, Annina-Alexandra Oomens, Gaston- Chance Jonas-O’Toole, baronul Douphol- Mihail Bakhtadze
Întreaga distribuție aici.
Voi reveni cu noi cronici despre minunățiile văzute într-o țară în care accesul la opera de înaltă calitate este pentru toată lumea.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
