Soprana Adela Zaharia face săli pline, oriunde apare. O versatilitate vocală și un simț dramatic de excepție.
Opera și Baletul Național din Amsterdam n-are o istorie prea lungă așa cum se pot lăuda alte opere. Iar sediul este și mai recent, 1986. Au așteptat, dar a meritat.
Cu o arhitectură optzecistă, între Bauhaus și cozy industrial, clădirea domină panorama râului Amstel, cu o imensă esplanadă, iar privită prin fațada cu imensele geamuri priveliștea e de vis.
Un interior auster, o sală eficientă și 1600 de locuri comode, structurate în așa fel încât audiția și vizionarea să lucreze în parametrii maximi. Foayerele spațioase, generoase, cu multe baruri ca să nu pierzi vremea la cozi.
Este cea mai mare din Țările de Jos. Chiar și așa, nu se aruncă cu banii, finanțarea fiind asigurată de fonduri publice, private și vânzare bilete. Rapoartele se găsesc pe site.
Chiar cu câteva zile înainte de a ajunge acolo, primise premiul revistei „Oper!” pentru cea mai bună companie de operă, la gala internațională anuală. Cu alte cuvinte, fără să știu, ajunsesem la cei mai buni și asta avea să se vadă.
Aș putea continua cu detalii despre repertoriu, stagiuni etc, dar nu acesta e scopul. Sînt multe producții, sînt foarte interesante și sînt superb realizate.
Soprana Adela Zaharia, Violetta deceniului
Și spun asta că nu e prima „La Traviata” în care o văd și ascult cu ea. Sigur nici ultima.
Nu e mai puțin adevărat că există și un istoric semnificativ, o tradiție, aș zice. Practic, a fost întotdeauna o voce românească ca referință a deceniului în care a interpretat rolul Violettei. Virginia Zeani, Ileana Cotrubaș sau anii ’90-’00 dominați de Angela Gheorghiu.
A face săli pline ochi, 8 spectacole, pentru soprana Adela Zaharia nu mai e o noutate demult.
Totul e natural. Senzația aceea rară, întâlnită doar la artiștii din elite, că, n-o interpretează, este chiar Violetta.
Povestea
„La Traviata” a fost compusă de Giuseppe Verdi în 1853 împreună cu libretistul său Francesco Maria Piave, având la bază romanul „Dama cu camelii” de Alexandre Dumas, fiul. Chiar Dumas a avut ca sursă de inspirație o curtezană reală, Marie Duplessis, al cărei model l-a folosit în contextul intrigii romanului despre o iubire interzisă.
Dorința lui Verdi a fost de a crea o operă cât se poate de contemporană. A fost întors din drum, parțial, de cenzura vremurilor. El a dorit să dea vizibilitate unei indezirabile.
Pe parcursul operei, urmărim povestea de iubire și sacrificiu a Violettei, dar și o frescă socială a vremii, cu un Paris decadent, o societate condusă de bani și lipsită de empatie, în care cutumele înaltei societăți sînt mostre de ipocrizie.
Povestitorul
Regia este semnată de Tatjana Gürbaca. Linia sa este clară, avangardist minimalistă, bazându-se în totalitate pe simbolistica libretului. N-a făcut un spectacol, ci, un performance total. Iar din acest unghi, trebuie spus că una din influențele de bază a fost performance-ul Marinei Abramović, „Rhythm 0”, prezentat în 1974, la Napoli.
Acolo, Abramović a demonstrat, folosindu-și propriul corp, consecințele fatale pe care le are obiectivizarea unei ființei umane.
Pornind de la mai cunoscutul dicton „Toată lumea este o scenă”, W. Shakespeare, „Cum vă place”, sîntem introduși într-o lume în care fiecare joacă un rol.
Un decor șocant te întâmpină, de cum se ridică cortina. Vedem o Violetta pierdută, singură, pe o mare scenă. Momentul sugerează, în fapt, sfârșitul.
Designul podelei, și a unui paravan în primă fază, este un amestec geometric abstract, amintind, pentru amatorii de conexiuni, poate de Klee sau Popova, însă, coloritul sugerează fără tăgadă un deșert. „Popoloso deserto”, descriind scurt și la obiect lumea în care fiecare este altcineva. Poartă o mască, joacă rolul a ceea ce nu este.
Recunosc că, imediat ce scena a fost dezvăluită, mi-a venit în minte montarea „Traviatei” lui Willy Decker de la Salzburg, 2004, ca minimalism și filozofie. Și, deja, devenisem nerăbdătoare, să văd cum a fost gândit întregul. Genial.
Corul devine, la nivel individual și de grup, ca la balet, cel care preia întreaga mișcare și spațiul scenice. Și o face excepțional. Singurele elemente de recuzită sînt reprezentate de o masă și scaune, într-o scenă imaginată în casa familiei Germont, unde masa este servită tradițional, cu rugăciunea de rigoare. Apar și soția și fiica lui Giorgio Germont. Familia patriarhală prezentată ca celula de bază și stabilă a societății.
Finalul se încheie cu dezasamblarea marii scene, a vieții, ruperea în bucăți care rămân pe scenă sugerând, pentru finalul tragic, niște cavouri, scena morții.
Pe cât de simplu se descrie, pe atât de complex gândite au fost setul, luminile, coregrafia, costumele. Multum in parvo.
Și cu atât mai complicat devine pentru Violetta totul, pentru că, este în centrul scenei, și la propriu, și la figurat. Costumele ca design sînt moderne, ca paletă coloristică variază în tușe compacte de negru, alb, gri, bej, cu petele de culoare aparținând personajelor principale.
O altă cheie a regiei sînt personajele despre care știm că există, dar nu au roluri. Sora și mama lui Alfredo. Surorii lui Alfredo i se construiește un fel de proiecție a Violettei. Inocența și fragilitatea feminină care ar trebui păzite, dar nu întotdeauna viața e bună cu noi.
Măștile sînt, de asemenea, simboluri ale declinului uman.
Actorii
Melodicitatea operei a făcut-o întotdeauna să pară o compoziție ușoară. Multe pasaje care par să se cânte singure. Chiar așa a gândit-o Verdi. Și așa se și întâmpla. Pe străzile Italiei nu de puține ori s-au auzit ariile cântate de fani. Dar asta e doar ce se vede.
În fapt, rolul Violettei este unul dintre cele mai grele. Este un rol de 3 soprane, corespunzătoare fiecărui act. Flexibilitate de coloratură în primul act, soprană lirică pentru al II-lea și dramatism pentru al treilea. Dar astea sînt plictiseli tehnice pentru că, dacă nu ți se transmit emoțiile de pe scenă, nu prea ai ce face cu cultura muzicală.
Și aici, intervin marii cântăreți care indiferent că îi cântă unui profan sau unui meloman, tânăr sau bătrân, îi produc „piele de găină”, dacă nu, chiar, le dau lacrimile. Și asta face Adela Zaharia. O versatilitate vocală și un simț dramatic de excepție.
În primul act, înaltele zboară ușor, o intonație superbă și coloratură în adevăratul sens al cuvântului. În al doilea act, registrul liric a fost și mai convingător și Ah! cum a sunat „Dite alla giovine”, iar din actul 3, spirala dramatică a fost copleșitoare. „Addio del passato” a redefinit înfiorarea la un spectacol de operă.
Nu m-am mirat când la final lumea s-a aruncat, pur și simplu, în aplauze și ovații. Brava!
Înainte de a ajunge și la celelalte personaje, trebuie să spun că interpretarea corului a fost îngrozitor, dacă nu, inadmisibil de bună.
Rar auzi un cor atât de acordat timbral cu cântăreții și interpretând atât de armonios și dramatic fiecare pasaj. Și, slavă Domnului, cel puțin, marile coruri le-am ascultat. Uimită, m-am interesat puțin să văd care e treaba cu acest cor. Și așa am aflat că nici acesta nu e străin de premii.
Alfredo, a fost interpretat de doi tenori. I-am văzut pe amândoi, a fost un scop în sine. Bogdan Volkov e unul din tenorii pe val. L-am ascultat într-un Lenski și mi-a plăcut foarte tare. Puțin Mozart, dar cred că Alfredo nu i se potrivește.
Ceva nu e verdian în totalitate la el. O voce frumoasă dar cu reflexe ușor lemnoase. Alfredo interpretat de Liparit Avetisyan vine în modelul mai știut de la marii predecesori, Pavarotti, Domingo. Mai pasional, voce tonal lirică cu o nuanță ușor baritonală, sau, cel puțin pentru mine, așa e așteptarea.
Citește și: Sculptură de Brâncuși nemaivăzută până acum, adusă în premieră în România
Ordinea nu pretinde nicio ierarhizare
Rolul lui Giorgio Germont i-a fost atribuit baritonului nostru cel mai cunoscut, George Petean. Cu accentele sale de baritenor, o tehnică solidă și experiența sa artistică, a adus pe scenă o interpretare frumoasă. Iar duetele cu Violetta au fost superbe.
Impresionant și restul distribuției. Fie că vorbim de mezzo-sopranele Martina Myskohlid sau Maya Gour în rolul Florei, sau Inna Demenkova în rolul Anninei, sau în rolurile masculine Salvador Villanueva, Michael Wilmering…
Și a venit și rândul orchestrei. Precizez că ordinea nu pretinde nicio ierarhizare. Mai mult, orchestra Filarmonicii din Rotterdam, sub bagheta lui Andrea Battistoni, bate multe orchestre. Fără partitură, Battistoni a făcut, pur și simplu, vrăji.
Vor fi și care vor zice că e normal, doar e italian, dar e mai mult de atât. E un dirijor de clasă. Cunoaște reglajele fine, frazează frumos, are un instinct aparte. Ce să mai spun, au fost două seri full of exquisite surprises.
Două seri pline de emoții, pe care sînt mândră că nu le-am ratat. Bine, am și avut pe cine paria.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foto: personal și Ben van Duin (Opera și Baletul Național din Amsterdam)
