L-am parafrazat pe libretistul marelui Donizetti, Salvadore Cammarano, pentru că așa am trăit momentul. E sentimentul acela, după un astfel de spectacol (două, mai exact), că te înalți la stele, că te luminează, că îți oferă momente divine pe care le poți trăi doar dacă alegi să le trăiești.
Cel puțin, pentru cei pentru care artele sunt surse de serotonină, dopamină, și ce se va mai descoperi în sprijinul explicațiilor experiențelor cathartice. Ca spectatori, în țară, am fost deja excluși, exilați.
Într-o selecție pregătită din timp, efectiv, de anul trecut, mi-am construit propriul festival de operă, că tot e la modă zilele acestea.
BOF – Berlin Opera Festival. Nu va fi singular. Alegerile s-au întâmplat în jurul prezenței sopranei Adela Zaharia, câștigătoare Operalia 2017, probabil, cel mai prestigios concurs pentru vocile de operă, pe scena Deutsche Oper Berlin în rolul Luciei, din „Lucia di Lammermoor”, de Gaetano Donizetti.
Nu e un secret, vocile noastre de valoare au prezențe numai afară. Deci, dacă ai vreo preferință trebuie să intri în urmărire. Și răsplata nu întârzie.
Total altfel de experiențe îmbrățișezi când sala erupe în aplauze, când ovațiile țin minute întregi, nu numai la final, și unii, mi s-a întâmplat, se uită la tine, aproape cu invidie că ai șansa să fii din aceeași țară cu prima donna. Sau la balet cu prim solista. După o pauză provocată de pandemie, a venit timpul reluării „tratamentului”.
Citește și: Bookfest 2023, salonul de carte al copiilor
Ca reîntâlnire cu soprana Adela Zaharia, nici n-ar fi fost mai nimerit un alt rol decât cel al Luciei. Acel Bel Canto astral. De altfel, „Il dolce suono” a fost aria cu care a convins și juriul Operalia (se poate asculta aici ). Atunci a setat și că este deceniul, poate chiar mai mult de atât, în care TREBUIE să asculți acest rol în interpretarea sa.
Producția celor de la Berlin este absolut șocantă. Nu, nu așa cum ați putea crede. Regia aparține lui Filippo Sanjust, ca și scenografia și costumele, și are 43 de ani de când e rulată. Să nu creadă cineva că e vreo ponoseală, nu.
Totul este proaspăt și viu. Spun șocantă pentru că este o montare tradițională, clasică la propriu și la figurat. Pentru cineva care n-a „prins” decât producții de ultim secol, cu design scenic plecând de la ultra-minimalist la ultra hi-tech, non color la neon colored, o astfel de producție pare venită din altă lume.
Desigur, ar putea da un nou trend, clasicul să devină noul post-neo-modernism (sic!) Exagerez, un pic, cu etichetările pentru că întotdeauna mi s-a părut că, de fapt, cu ele, unii își caută de lucru iar alții o scuză.
Cortina de deschidere pare coperta unui roman scos din rafturile bibliofililor, de pe vremea când cărțile erau însoțite de acele bijuterii de ilustrații, multe dintre ele semnate de artiști celebri. O fată, o siluetă aproape fantomatică, într-un luminiș de pădure, încearcă să deslușească misterele lumii și ale dragostei.
Scena este încadrată de panouri pe care sunt pictate draperii bogate, grele, mătăsoase, albastre-violet-turcoaz care amintesc de saloanele regale. Vinieta și suporții metalici pentru ”lumânări” așezați în fața scenei îți aduc aminte de reprezentațiile shakespeariene.
Acțiunea, prin urmare, și scenografia, și costumele, este plasată în sec. al XVII-lea. Panourile scenografice cu siluetele castelului, interioare sunt pictate în tehnica trompe-l’œil. Costumele sunt standard clasice, excelând Lucia care datorită materialul irizant ales pentru rochie, are aparența unei năluciri, unei transformări continue.
Într-un asemenea decor și la astfel de concept, mișcarea scenică de ansamblu are de suferit. Lipsă de spațiu, costume somptuoase cu grade mici de libertate. Mișcarea scenică este generoasă, însă, pentru personajele principale. Greutatea atârna pe umerii lor. Dar actoria a fost foarte bine pusă în valoare de toți.
Subiectul este inspirat de romanul lui Walter Scott, „Mireasa din Lammermoor”, 1819. Donizetti, 1935, compune una dintre cele mai frumoase și, posibil, cea mai populară operă tragică.
Lucia este îndrăgostită până peste cap de Edgardo Ravenswood, inamicul familiei sale pe probleme latifundiare. Dar, oricum, nu concepe să-și trăiască viața fără el. Enrico, fratele Luciei, o vede ca pe o partidă bună pentru puternicul lord Arturo Bucklaw.
Pentru a-i abate atenția surorii, acesta falsifică o scrisoare care îl incrimina pe Edgardo. Confuză, Lucia acceptă căsătoria, dar la nuntă apare Edgardo, pe care trădarea Luciei îl înfurie. Într-un acces de neputință, nebunie, slăbiciune și furie, Lucia își omoară proaspătul soț. Edgardo, la rându-i, doborât de moartea Luciei, alege să moară.
Citește și: Oana Marinescu recomandă „Simon”, de Narine Abgarian
Nu știu alții cum sunt, dar când vine vorba de a mă lăsa ”prinsă” de vocea unei soprane, dorințele sunt numeroase, și nu neapărat includ „acrobația” în tonalitățile înalte, pe care publicul larg o devorează.
Aștept să fiu învăluită, pe lângă un timbru unic, de un registru de medii care să-ți mângâie auzul, pianissimi care să-ți facă inima să vibreze, modulații și treceri la acute cu calde și naturale străluciri, care să te înalțe odată cu ele și să nu-ți strivească timpanele.
Iar toate acestea le primești din plin de la soprana Adela Zaharia. Altfel, nici n-aș fi făcut mii de km, și nu numai acum. O prezență scenică care transmite fragilitatea, frământările Luciei, slăbiciuni care duc la pasajul nebuniei. O gradare admirabil construită.
Iar când rolul Luciei e completat ideal și de restul distribuției, te simți deja privilegiat.
Și spunând că personajul Edgardo a fost interpretat de tenorul Javier Camarena, toată lumea înțelege. Cunoscuta-i voce cristalină, puternică, un timbru catifelat, unic, care dă o culoare aparte în ansambluri, dar cel mai important, există o neverosimilă chimie timbrală cu vocea Adelei Zaharia. Sunt rare asemenea compatibilități.
Pe scenă a mai fost și câștigătoarea de anul trecut a concursului Operalia, mezzo-soprana
Maire Therese Carmack, în rolul Alisei. Acea voce pe care o distingi din orice ansamblu și care completează frumos duetele.
Am fost impresionată de basul Byung Gil Kim în rolul preotului Raimondo. O voce profundă, convingător ca interpretare, iarăși un balans timbral. Thomas Cilluffo chiar în scurtul rol al lui Arturo s-a dovedit un tenor promițător.
Poate singurul puțin out of the scene, dar numai în primul act a fost baritonul, din rolul lui Enrico, Michael Bachtadze. Dar există și o explicație, el nu figura în distribuția inițială, deci alte coordonate în repetiții. Corul a fost foarte bine pus să-și joace rolul. A sunat plin și riguros.
Și, fără o orchestră bine dirijată n-ar exista nimic sau s-ar distruge tot. Matteo Beltrami a avut însă bagheta magică la purtător. Atât de bine modulată și insinuată orchestra încât a fost ca respirația. Normal să nu uităm nici flautistul sau flautista care a însoțit-o pe Lucia în scena nebuniei.
La final, extaz total, deși, s-a ovaționat și înainte de pauză, iar după scena nebuniei, aproape, Adela nu mai era lăsată să plece de pe scenă.
Ajungi acasă, mă rog, la hotel, atât de încărcat că, de-abia dacă mai poți adormi după multe ore.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foto: Deutsche Oper Berlin
