Fascismul românesc (în varianta lui neolegionară) e viu, militant. Se servește de neatenția sau de complezența noastră, cât și de complicitatea „organelor”.
Mulți ani după 1989 am fost predominant și, uneori, obsesiv și unilateral, anticomuniști. Mult mai superficial antitotalitari. Și aproape deloc (cu unele excepții notabile) antifasciști. Era de înțeles, până la un punct: România se eliberase de un regim comunist dur, nu de unul fascist, chiar dacă acesta avea particularitățile lui „național-comuniste”.
Apoi, continuitatea PCR în noul PSD (indiferent de denumirile luate în diferite perioade), cel care a condus destinele țării în cea mai mare parte a perioadei scurse de atunci, a făcut ca opoziția față de putere să îmbrace aproape inevitabil atitudini anticomuniste. Era greu, pentru generația noastră, să uite că fostul secretar PCR, Ion Iliescu, chemase minerii la București în 1990.
Extremiștii, pe vremea aceea, prin Funar, Tudor, Verdeț, formau, împreună cu partidul de guvernământ, „patrulaterul roșu”, deși unele dintre luările lor de poziție (antisemite, șovine, predicând violența) ar fi meritat să fie descrise și ca „brune” sau „verzi”.
„Marele inamic” era în continuare comunismul, nu fascismul
Anii ‘90 mai ales au fost și cei care au produs „cultul interbelicului” la mulți intelectuali și în chip, poate, exagerat uneori. Ce-i drept, după ani de cenzură, iarăși era inevitabil. Dar analizele critice și denunțarea influenței culturale a extremei drepte interbelice au sosit ceva mai târziu și, mai ales, când au sosit, nu le-am difuzat suficient. Ba chiar, uneori, ele au fost criticate ca fiind exagerate sau deformatoare.
Când Norman Manea a publicat articolul „Felix culpa”, unde denunța legionarismul nepocăit al lui Mircea Eliade, mai mulți critici și oameni de cultură importanți (Monica Lovinescu, de exemplu) au susținut că „nu sosise momentul” unei analize critice a extremei drepte culturale, deoarece inamicul principal fusese și rămăsese comunismul, nu fascismul.
Chiar și mai târziu, după aderarea la UE, când, deja, apăruseră multe studii solide (Țurcanu, Volovici, Ornea) despre pozițiile politice și culturale din anii ‘30-‘40-‘50 ale corifeilor culturali de extremă dreapta din interbelic (Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Nae Ionescu, Crainic), prezumția de bază în rândurile unei părți influente a „intelighenției” noastre a rămas aceea că „marele inamic” era în continuare comunismul, nu fascismul.
Continuarea în Revista22
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
