Pentru prima dată, în istoria postdecembristă avem două forțe politice ce pot rivaliza cu succes cu cele două partide tradiționale, rentiere ale unor alegători prinși în plasă cu mult timp în urmă. Șansa celor două partide mari este să creeze repulsie alegătorilor potențiali pentru a nu permite concurenților lor să-i atragă. Cele două partide mari alături de președinte lucrează pentru a nu permite intrarea în jocul mare a celor două forțe politice noi.
Sigur, Orban nu e vreo lumină, are aroganțele și orbirile lui, dar Cîțu îl întrece cu mult. Orban sare masa, Cîțu sare casa. Orban și-a depus candidatura la șefia PNL înconjurat de susținători de rând, iar Cîțu a fost condus de sopranele și de tenorii partidului. Cîțu cu soliștii, Orban cu coriștii. Altă diferență a fost semnalată chiar de Orban: ”susținem valorile românești, biserica, familia, satul, cultura națională și respingem curentele neo-marxiste, progresiste”. Adică Orban are sex, Cîțu are gen. Cîțu e cu muzica rock, Orban cântă romanțe (mândra mea de altă dată). După ce s-a aflat (la momentul oportun) că “viitorul României” (cum îi zice Boc lui Cîțu) are un trecut dubios (condamnare pentru beție, țepuirea unei bănci, studii neisprăvite) și o ascensiune ciudată asigurată (ca de obicei) de serviciile speciale care furnizează statului șefi defecți, Cîțu a fost întrebat dacă s-a drogat.
Falia din partid va fi greu de reparat. Se va vedea în primă fază la voturile importante din Parlament, unde tabăra perdantă la Congres va începe să absenteze.
România rămâne vulnerabilă, însă, fără să fie atacată în vreun fel din afară, fiindcă geometria ascunsă a vieții politice o zdruncină de câte ori pare să avanseze.
Modul eficient în care știi să creezi sau să gestionezi un scandal reprezintă o abilitate esențială în politică. Este însă important să nu te duci în ținta fixată de către adversar sau de către tine ca promisiune de campanie.