Societatea românească este o societate care s-a modernizat mereu forțat și, poate tocmai de aceea, mereu insuficient. Modernizarea ei a părut întotdeauna un proces impus din exterior, ca un soi de obligație pe care oamenii trebuie să o respecte formal, de ochii lumii sau de frica legii și a poliției, dar pe care, dacă pot, e mai bine să o ocolească și să facă tot cum știu ei.
Înțeleg prin modernizare procesul prin care o societate alege să interiorizeze regulile unei conviețuiri de tip nou, diferită de conviețuirea rurală, tradițională, în care, cum spunea bine un filosof, „toți știu totul despre toate și mai mult decât atât”.
Modernizarea mai este și operațiunea complexă prin care noi înțelegem că respectul legii, relațiile de civilitate și de respect cu ceilalți care sunt necunoscuți, încrederea în cunoaștere și în autoritatea adevărului de tip științific, dar și încrederea în dispozitivele tehnice prevalează în raport cu neîncrederea noastră față de nou și de străin și cu refuzul de a respecta reguli și norme sociale.
O societate în care aceste lucruri nu sunt asumate de majoritatea cetățenilor săi devine o formă fără fond, un amestec mereu conflictual de tradițional și modern, un loc în care diferențele dintre oameni și convingerile lor nu vor înceta să se adâncească și să fie exploatate de cei interesați: politicieni, media, influenceri azi, servicii secrete sau alte forme de putere socială.
Dar unde suntem noi azi ca societate modernă?
Cred că supraviețuiesc în credințele și comportamentele noastre numeroase atavisme și frici, care ne fac să avem în permanență o atitudine ambivalentă față de ceea ce e nou: pe de o parte, ne folosim de confortul și de beneficiile modernizării (de la termopan la rețele sociale), pe de altă parte nu vrem să renunțăm să credem în ceea ce știm de o eternitate: că ne trage curentul și că ni se ascunde adevărul.
Dar este mai mult de-atât.
Suntem o societate crudă.
O societate în care cruzimea răzbate ca violență extremă cu o frecvență încă mare, atunci când ni se pare în regulă să batem un cal, să aruncăm puii de pisică într-o pungă, să credem că bătaia e ruptă din rai și că o merită, și femeile, și copiii, atunci când întoarcem capul de la omul suferind în stradă, atunci când alungăm în ghetouri din carton la marginea orașelor oamenii care nu ne plac sau când scriem scrisori de susținere pentru medici care au exploatat până la ultimul leu suferința oamenilor.
Suntem o societate crudă și atunci când nu ne revoltă în niciun fel soarta miilor, poate zecilor de mii de bolnavi psihic și copii abandonați, a căror suferință nu are egal în lume și pe care-i tratăm în continuare ca pe niște nebuni care își merită soarta.
Cruzimea este o formă de violență care nu se datorează unui impuls de moment, ci care este organizată, justificată și lipsită de un fundament moral. Pentru omul crud, suferința celuilalt nu există, sau există doar ca învățătură de minte.
Periodic răzbat din actualitatea noastră fapte de o cruzime greu de imaginat în care, de obicei, oamenii bolnavi sau neputincioși, ființele vulnerabile (ființe umane, dar și animale și chiar și natura din jurul nostru) devin simple obiecte ale unui tratament din care lipsește chiar și, mai ales, umanitatea celui violent.
Suntem o societate rasistă.
Una profund rasistă. Și când spun „profund”, nu înseamnă că suntem toți rasiști, ci că acest rasism e foarte adânc înrădăcinat în mentalul nostru individual și colectiv. El este transmis din generație în generație ca un dat, e interiorizat devreme și devine parte a noastră până la a refuza rațional că suntem rasiști.
Din „familia” rasismului fac parte și sexismul, antisemitismul, homofobia, xenofobia, dar și alte manifestări ale superiorității și urii față de celălalt care e diferit. Am învățat de mici că țiganul fură și e leneș, am învățat că femeia trebuie să fie supusă ori că ungurii vor să ne fure Ardealul.
Negrii sunt violatori, arabii vor să ne islamizeze, iar despre evrei mai bine nu vorbim, că oricum ei sunt de vină pentru tot.
Suntem o societate mistică.
O societate în care credința s-a decuplat de religie pentru a pluti liberă între ortodoxie, neoprotestantism, dar și invenții mult mai recente, ca astrologia, numerologia, tot felul de industrii ale dezvoltării personale întreținute de înțelepți analfabeți.
O societate în care credința devine arareori morală și adeseori refugiu. În care miracolul ține loc de prevenție și terapie, dar și de soluție, acolo unde incompetența și lenea au luat locul pregătirii unor soluții rezonabile.
În care, în sfârșit, pildele creștine sunt rostite pentru a câștiga la pariuri sau pentru a trata boli pentru că nu ne-am dus la timp la medic sau nu am avut încredere în vaccin sau în alte tratamente. Speranța că o minune se poate întâmpla fără să facem nimic pentru asta nu ne părăsește niciodată. Este o speranță care vine din trăire autentică, din afect și din suflet, dar nu și din rațiune.
Suntem o societate credulă și, de aceea, ușor de manipulat.
O societate fragilă emoțional, nesigură pe puterile ei și pe mintea ei colectivă. Credulitatea ține loc de încredere: ne atașăm orbește de cauze partizane, ne repliem în adevăruri confortabile și practicăm critica într-un mod spasmodic, sub forma agresiunii și atacului la persoana celuilalt și niciodată asupra sieși ca posibilă sursă a erorii.
Nu avem deloc încredere în ceilalți, dar avem încredere absolută în noi înșine, mai ales atunci când alții asemenea nouă au același tip de atașament necondiționat la adevărul pe care îl împărtășim cu ei.
Suntem o societate iresponsabilă și lașă în raport cu viitorul.
Iresponsabilă, pentru că tratăm educația ca și cum ar fi despre obligarea copiilor de a fi asemenea nouă, cei din trecut, și nu asemenea unui viitor de care ne temem. Pentru că nu avem niciun plan pentru un viitor mediu, nicio soluție la slăbiciunile și disfuncționalitățile noastre de azi.
Dar și pentru că pur și simplu nu ne pasă de ce se va întâmpla cu această țară în 2030 sau 2050, cu pădurile ei rase, cu râurile ei secate, cu munții ei de gunoaie, cu bătrânii ei de atunci și cu viitorii copii.
Nu avem curajul de a înfrunta și rezolva probleme grele ale societății noastre, precum sărăcia, poluarea, injustiția, analfabetismul, abandonul școlar, dependențele de tot felul. Gestionăm prezentul ca și cum ar fi ultima zi, ne bucurăm de ziua de azi ca și cum mâine n-ar exista și „când ne-a fi mai rău așa să ne fie”, adică precum azi.
Toate acestea, dar și multe altele, cu siguranță, ne înfățișează o societate fragilă, în care legăturile dintre noi sunt subțiri și neasumate, forțate, ca și cum nu am avea de ales. Neîncrederea care erodează relațiile sociale face ca lumea noastră românească să fie vulnerabilă, incapabilă fiind de multe ori să discearnă între cancan și deciziile vitale care privesc viitorul nostru împreună.
Rețelele sociale nu au făcut decât să adâncească și mai mult criza unui social ieșit deja ferfeniță din comunism, trecut prin sălbăticia unei tranziții fără lege și fără morală.
Un social ajuns azi să se risipească în comunitarisme și sectarisme, care compensează lipsa noastră de disponibilitate, dar și neștiința noastră de a conviețui cu ceilalți așa cum sunt, diferiți în gândire, în culoarea pielii, în credință, în gen sau în opțiunea sexuală.
Dacă nu mă credeți, deschideți o discuție pe oricare din aceste teme și veți descoperi deîndată cât de multă imaginanție avem când vine vorba de intoleranță și cât efort pretins rațional depunem pentru a o justifica, adică pentru a nu trăi decât cu cel asemenea nouă.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Subscriu!