Când a căzut peste noi Starea de Urgență, lumea a părut că se oprește în loc. Cum cele mai periculoase erau – și sunt – aglomerațiile, era de așteptat ca stadioanele să fie printre primele și printre cele mai sever închise. Ultimul meci de fotbal cu spectatori a fost pe 8 martie 2020, FC Rapid-CSM Reșița, 0:1, pe stadionul bucureștean din Regie, la ora la care se anunța că toate activitățile vor fi interzise până la 31 martie dacă implică participarea a mai mult de 1.000 de persoane. Cine a apucat să intre în stadion a intrat. Cine nu, nu. Meciul s-a jucat. Rapidul a ratat un penalty în minutul 89. Un meci care a dat cumva tonul la ceea ce avea să urmeze.
Joi, 12 martie, a fost ziua cea mai neagră din fotbalul mondial, campionatele fiind întrerupte rând pe rând, în timp ce știrile rele curgeau: trei jucători de la Alaves contaminați, plus 7 membri ai staff-ului tehnic şi 5 angajaţi ai clubului, 6 cazuri de infectări la Espanyol, 3 la Valencia, 1 de la Verona, 2 de la Fiorentina… În Belarus se juca încă normal, în vreme ce în 13 țări europene se evolua cu porțile închise și în 37 deloc. Printre care și România. Două săptămâni mai târziu, prin Ordonanța militară Numărul 3, din 24 martie 2020, în România s-au interzis, printre altele, „toate activitățile sportive de echipă”, inclusiv cele amatoare, precum miuțele de pe maidane. Drept urmare, încă din 16 martie, inspirându-se din alte țări, cluburile din Liga 1 au solicitat ca guvernul să susțină 75% la sută din salarii pe perioada cât va fi stare de urgență, având în vedere lipsa încasărilor din bilete.
După încheierea stării de urgență, pe 14 mai, aceasta nu a mai fost prelungită și s-a instituit starea de alertă, prelungită ulterior lună de lună, până în prezent. Sportivii și-au început cantonamentele, în condiții speciale, căci până atunci nici măcar asta nu puteau să facă. Pe data de 13 iunie sezonul de fotbal a fost reluat, fără public, și s-a încheiat pe 5 august. A doua zi, Comitetul de Urgență al FRF a aprobat schimbarea sistemului competițional al Ligii 1 la 16 echipe, considerându-se că e normal ca, în condițiile date, nicio echipă să nu retrogradeze.
În septembrie, RB Leipzig a devenit primul club din Bundesliga care a pemis accesul spectatorilor pe stadion, cu acrodul autorităţilor sanitare ale oraşului, în limita a 8.500 de persoane. La mijlocul lunii octombrie, Ministrul Tineretului şi Sportului, Ionuţ Stroe, a declarat că, în contextul creşterii numărului de infectări, este exclusă posibilitatea ca spectatorilor să le fie permis accesul pe arenele sportive, dar nici nu se poate pune problema sistării activităţii sportive.
Unele evenimente sportive – mai ales cele de masă – au fost inevitabil anulate, celelalte, sporturi individuale sau de echipă, în sală, bazin sau aer liber, au continuat fără public. Numărul infectărilor în rândurile sportivilor, arbitrilor și personalului auxiliar a fost ținut foarte jos, chiar acolo unde distanțarea fizică este imposibilă, datorită testărilor repetate și a celorlalte măsuri de siguranță.
Dar tot fără public. Astfel încât, în februarie anul acesta, Secretarul general al Ligii Profesioniste de Fotbal, Justin Ştefan, a solicitat din nou Ministerului Tineretului şi Sportului redeschiderea stadioanelor pentru suporteri, considerând că arenele sportive sunt „ţinute închise fără motiv, au uitat de ele!”. Modelul invocat este cel al teatrelor, care s-au redeschis în limita a 30% din capacitate. Față de acestea, stadioanele au avantajul că sunt în aer liber și pot asigura între spectatori distanțe mult mai mari decât 1,5-2 metri. În plus, s-au deschis restaurantele și școlile, unde clienții, respectiv elevii, stau umăr la umăr! În fine, cum am putut vedea, dacă meciurile de până în sferturi de la Australian Open s-au desfășurat fără public, la semifinale și finale au asistat câteva mii de oameni. Unde e loc, e loc.
Marea pierdere este la nivelul copiilor și juniorilor
Asupra acestui subiect am solicitat opinia unor jurnaliști cu vechime, excelenți cunoscători ai fenomenului sportiv.
Ovidiu Nahoi: „Cred că în România blocarea accesului publicului nu a însemnat o tragedie – din păcate, o spun. Pentru că noi nu prea avem public de sport! Cu câteva excepții, – Rapid și Craiova la fotbal, uneori Dinamo – jocurile de echipă se desfășoară în fața unui public restrâns. Aș spune că avem o problemă cu pasiunea pentru sport! Pentru mine, marea pierdere este la nivelul copiilor și juniorilor, unde nu s-au mai desfășurat competiții de un an de zile. Băiatul meu joacă rugby la nivel de juniori și nu a mai jucat un meci din decembrie 2019! Mereu îmi spune că îi este dor să joace. Se antrenează, adeseori ieșim împreună în parc pentru un antrenament, dar între timp a sărit la o altă categorie de vârstă, cu alte cerințe din punct de vedere fizic. Cum va face față? Nu știm. Aceasta cred că este cea mai mare problemă. Oare câți copii și juniori vor mai reveni la sporturi după această perioadă? Cred că aici este marea pierdere”.
Cătălin Pena: „Întrecerile sportive fără spectatori sunt ca nunta fără lăutari. În primul rând fotbalul, totuși cel mai popolar sport la noi – evident, când nu joacă Simona Halep! După ce că echipele din prima ligă sunt încropite cu jucători liberi de contract, veniți de de miri unde, ceea ce spune cam totul despre valoarea lor, terenurile sunt aproape la fel de noroiase ca ulițele din Vădastra copilăriei mele… Când cădea o ploie mai de Doamne ajută, spectacolul era salvat, cât de cât, de prestația galeriilor…
Interdicția de a lăsa măcar un număr limitat de spectatori pe stadioane, când mall-urile, unde nu intră pic de aer de afară, sunt la liber, este stupidă. Nu am văzut niciun oficial care să dea o explicație cât de cât convingătoare de ce guvernații persistă în această discriminare. Sportul românesc se află de mulți ani în moarte clinică, iar măsurile luate pe motiv de pandemie nu fac decât să-l debranșeze de la aparatele care îl mai țineau în viață.
Eu cred că incompetența și frica de a-și asuma răspunderea a celor pe care îi alegem să pună lucrurile pe drumul cel bun sufocă nu doar sportul, ci şi țara”.
Va trebui să mai avem răbdare
Grigore Cartianu: „Pandemia a bulversat sportul mai mult chiar decât ne-a bulversat viața de zi cu zi. Două competiții majore au fost reportate din 2020 în 2021: Campionatul European de fotbal (găzduit de 12 orașe din 12 țări, printre care București/România) și Jocurile Olimpice de la Tokio.
Toate sporturile au încremenit pentru câteva luni. Pariurile sportive au amuțit și ele, ajungându-se la o situație hilară: se mai putea paria doar pe meciuri din Belarus (unde dictatorul Lukașenko a vrut să arate că poporul său e mai tare decât virusul și n-a întrerupt nicio activitate) și dintr-o țară sau două din America Centrală. Se mai juca și prin divizia a treia din Chile ori în campionatul regional feminin din Rusia. Era bătaie pe meciurile astea, pe care acum – în mod nedrept – nu le mai bagă nimeni în seamă…
România s-a încadrat în trendul mondial. Când s-au suspendat campionatele din Germania, Franța, spania, Italia, Anglia etc., a intrat în vacanță și „Liga lu’ Mitică” (numită așa deși nu mai e de mult a lui Mitică Dragomir, ci a lui Gino Iorgulescu, cel cu beizadeaua refugiată penal în Italia). Au picat contracte, s-au pierdut bani mulți, salariile s-au înjumătățit sau chiar au dispărut. Un fel de șomaj tehnic neasistat de Guvern. Televiziunile n-au mai avut ce transmite, de ajunseseră să facă Breaking News din jongleriile exersate în sufragerie de fotbaliști stătuți ori din pasele pe care și le dădeau aceștia cu copiii lor, sub privirile aprige ale nevestelor.
A fost o pauză mai lungă decât veacul. În vară, când fotbalul a repornit, am descoperit tristețea stadioanelor goale. Nu ale noastre, pentru că ele erau goale și înainte de pandemie. Noutatea era să vezi Bernabeu, Nou Camp, San Siro, Anfield, Parc des Princes sau Allianz Arena ca după vizita cometei. Încet-încet, cu virusul tot mai prezent printre noi, am început să conviețuim cu el. S-au dechis publicului, rând pe rând, școlile, teatrele, restaurantele, hotelurile. În vară s-au deschis chiar și plajele. De un an, doar stadioanele stau închise. Se joacă fotbal, se joacă handbal, baschet, volei și câte altele, dar cu tribunele goale.
Spectatorii nu au acces pe stadioane sau în săli de sport nici acum. Măsura e neplăcută, dar necesară. De ce? Pentru că e greu să controlezi manifestările și disciplina suporterilor. N-ar fi bai să lași 10.000 de spectatori într-o Arenă Națională de peste 50.000 de locuri. N-ar fi o problemă nici să permiți accesul a 1.000 de inși într-o sală de 7.000 de locuri, cu distanța cuvenită între ei. Dar cine garantează că distanța e respectată în dinamica meciului? La un gol marcat, zeci de fani sar de pe scaunele lor și se iau în brațe, făcând o grămadă ca la rugby. La o eroare de arbitraj (sau o presupusă eroare, cum se întâmplă în 90% din cazuri printre microbiștii fanatizați), sudalmele ies din gâtlej cu viteză de sprinter jamaican, laolaltă cu mii de picături de salivă și – de ce nu? – cu covizii dornici de a cuceri noi teritorii umanoide.
Așadar, până când pandemia va deveni anemică până aproape de dispariție, e mai bine să nu revenim în tribune. Probabil că va trebui să mai avem răbdare până în toamnă. Între timp, vaccinurile își vor face treaba, ajutate involuntar și de autoimunizare. Vorba aia, s-a vaccinat el vestitul dom’ Mitică! Sigur, nici vaccinurile nu sunt perfecte: nici Pfizer, nici Moderna sau AstraZeneca nu garantează imunitate și pentru problemele penale. De aceea, nu e exclus ca personajul mitic al fotbalului românesc să intre în pușcărie perfect sănătos, râzându-i în față nenorocitului de Covid”.
Admirabil, sublim, dar…
În final, am apelat la Svetlana Drăgușin, maestru emerit al sportului, fostă jucătoare de baschet, componentă a lotului național, și mama lui Radu, românul de la Juventus Torino.
„Pandemie sau nu, din punct de vedere al rezultatelor internaționale suntem spre dezastru. Nu există o singură cauză, ci un cumul: lipsa infrastructurii, lipsa specialiștilor, lipsa managerilor sportivi, lipsa unei coerențe manageriale – sunt doar câteva dintre cauze.
«Investițiile» la nivel juvenil se regăsesc doar în ceea ce plătesc părinții: taxe, deplasări, „excursii” în diferite tabere de pregătire, în echipamente care mai de care mai frumoase și mai colorate… La seniori este un pic altfel, în sensul că se investesc bani, publici sau privați, dar acești bani sunt cheltuiți prost, fără viziune.
În pandemie, toată lumea sportivă a fost blocată o perioadă, însă cei mai dezavantajați au fost și vor fi juniorii. În cele aproximativ 12 luni de paralizie totală a sportului juvenil, mulți copii au renunțat la sport, care nu poate fi făcut online! Școlile aveau sălile închise, antrenorii nu aveau acces în curtea școlii și, chiar dacă ar fi avut, puține școli beneficiază de terenuri amenajate corespunzător. Normele impuse au fost greu de respectat. Drept urmare s-a instalat o neputință în a face ceva cu copiii noștri !
Acum, s-a dat drumul la campionatul de baschet pentru juniori, fiecare deplasare va costa 1.000 lei/sportiv, sunt 3 turnee, deci 3.000 lei/sportiv… Începe să fie ușor discriminator, nu credeți? Cine are atâția bani? Înseamnă că doar copiii înstăriți vor face „performanță”. E trist, zău!
Zilele trecute, fiica mea, în vârstă de 17 ani și jumătate, Meira, mi-a arătat niște înregistrări dintr-un club celebru. Nu, nu era vorba despre un club sportiv, era un club „de fițe”. Era plin de adolescenți, în plină pandemie, înghesuiți, dansând și consumând… M-a apucat o revoltă groaznică, pentru că, din cauza autorităților care nu-și fac sau care nu-și pot face datoria, au loc genul acesta de petreceri, care încetinesc practic procesul de revenire la normalitate. Aparent, viața la petreceri, plimbatul prin mall-uri, mersul la terasă, acolo unde nu se respectă și nu se va respecta niciodată distanțarea socială, acolo unde personalul nu își face teste PCR că să vină la muncă, acolo unde habar nu ai cu cine intri în contact – acolo e ok! Dar acolo unde mișcarea înseamnă sănătate, unde copiii pot învăța despre fair-play și echipă și disciplină, sacrificiu, determinare – acolo NU!
Avem copii minunați, copii care iubesc sportul, avem câteva vârfuri, dar dacă vârfurile rămân în acest sistem învechit, lipsit de mijloace și metode, de strategii și viziune, de pasiune și dăruire, se vor pierde. Vor deveni jucători mercenari, conduși doar de dorința arzătoare de a câștigă bani.
Modelele noastre în sport sunt pe cale de dispariție… câți copii care practică baschetul l-au văzut pe Vlad Moldoveanu sau pe Andrei Mandache? Câte fetițe au auzit de Gabriela Mărginean sau Ancuța Stoenescu? Câți dintre noi știm că, pentru prima oară în istoria baschetului românesc, o echipa feminină participă la Jocurile Olimpice din 2021 la baschet 3×3? A văzut cineva fetele acestea promovate? Dacă aș avea putere, aș promova această echipa 24 din 24… Aș promova toți sportivii care depun eforturi uriașe să se pregătească, să rămână în formă, no matter what! În schimb, societatea este avidă după scandaluri, sex sau conflicte politice.
Experiența mea din ultimul an, în Italia, alături de fiul meu Radu, fotbalist la Juventus Torino, nu are termen de comparație cu nimic din ce am auzit sau trăit eu ca sportivă. Radu a primit 2 meniuri, câte unul la 6 luni, după ce a efectuat analize amănunțite. Investigațiile sunt programate din timp și urmăresc dezvoltarea fizică generală, structura fibrei, predispoziția la accidentări. Dacă are o durere cât de mică intră doar la fizio, apoi are antrenament separat și abia după ce fizio a dat ok-ul este introdus la antrenamentul colectiv. Nu mai spun de calitatea antrenamentelor, de profesionalismul de care este înconjurat! Nu vorbesc despre Buffon sau Chellini, vorbesc de normalitatea fiecărei zi pe care o petrece la Juventus Torino! Zi de zi, antrenament de antrenament, meci de meci! Nu am auzit niciodată „Astăzi a întârziat Pirlo la antrenament” sau „Nu am făcut antrenament că a plouat sau că a nins”… Nimeni nu încearcă să păcălescă pe nimeni! Radu a avut șansa să plece devreme, la 16 ani semna cu echipa de juniori a lui Juventus, la 18 debuta la echipa de seniori și este foarte aproape să semneze un contract pe termen lung.
Și-atunci, chiar nu se gândește nimeni “de ce?” . De ce în alte țări se poate? De ce la noi se lasă copiii de sport înainte să se apuce?
Educația timpurie în sport lipsește cu desăvârșire.
Orele de educație fizică din școală sunt o păcăleală
Curtea școlii – toată lumea se cramponează de faptul că aceia care vor intra în curtea școlii vor distruge și vor bea și vor fuma. Mai bine punem lacătul și nu lăsăm pe nimeni!
Sălile de sport din școli – sufocate de numărul mare de ore închiriate de toate sporturile. Bani să iasă!
Sportul românesc este la ATI, cu șanse mici de recuperare…
Cu alte cuvinte, sportul românesc este admirabil, sublim putem spune, dar lipsește cu desăvârșire”.
Acest articol a fost publicat pe PressHUB în cadrul proiectului
“COVID-19 FactsNotFake -The Emergency Newsroom. Infodemic Lie Detector”, un proiect Freedom House Romania, în parteneriat cu Trinitas TV, Radio Trinitas, Ziarul Lumina și Agenția de Știri Basilica, finanțat de Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în România.
Informațiile prezentate nu reprezintă poziția oficială a Ambasadei Marii Britanii. Întreaga răspundere asupra corectitudinii și coerenței informațiilor prezentate revine autorului.
