Recent, un oficial maghiar al companiei de transport gaze naturale, din țara vecină, lansa întrebări ironice în direcția României, întrebându-se și întrebându-ne dacă vom face un foc mare alimentat de combustibilul aflat în subsolul patriei noastre.
Să analizăm, deci, situația strategică a României, al doilea extractor din UE, după Olanda, în contextul scumpirilor fără precedent din piața de profil.
Începem cu anunțul Azomureș, companie producătoare de îngrășământ chimic, de care depinde o mare parte din agricultura României, care a decis suspendarea producției pentru următoarele luni, datorită scumpirilor record pe piața industrială de gaze naturale. Pentru a nu intra în faliment, deoarece producția ar deveni nesustenabilă economic, oficialii au decis să trimită în șomaj mii de angajați.
Conform specialiștilor din sectorul agricol, rezultatele activităților de profil vor fi afectate grav anul viitor, datorită lipsei de îngrășăminte chimice și scumpirii substanțiale ale acestor produse indispensabile campaniilor agricole. De asemenea, și alte sectoare productive, dependente de consumul de gaze naturale vor intra curând în același impas, generând scumpiri inclusiv la nivelul coșului zilnic de consum, panificația fiind cel mai la îndemână exemplu.
De altfel, oficialii guvernamentali, în frunte cu premierul Nicolae Ciucă și ministrul Energiei, Virgil Popescu, au declarat astăzi că vor căuta “soluții” pentru a evita golirea depozitelor subterane de gaze în ianuarie-februarie 2022 și se declară “optimiști” privind viitoarea independență energetică a României, realizabilă în termen de cinci ani.
Unde suntem în realitate și cât de justificat este acest optimism?
Primul element justificativ al declarației agresive a oficialului maghiar a fost comparația între nivelul de conectare al gospodăriilor, din cele două țări vecine, la rețelele locale de gaze naturale.
Astfel, deși Ungaria nu are resurse proprii, depinzând aproape în exclusivitate de gazele rusești, a reușit interconectarea a peste 95% din gospodăriile de pe teritoriul național, în timp ce România are conectate doar aproximativ 40% dintre acestea.
Programele de finanțare pentru conectarea localităților, atât de mediatizate și folosite în scop de propagandă electorală de către politicienii români, s-au dovedit a fi, în majoritatea situațiilor, doar promisiuni fără acoperire reală, deoarece orice investiție de acest tip este condiționată de avizul tehnic de conectare la infrastructura magistralelor Transgaz.
În traducere, este nevoie de o țeavă groasă în proximitate pentru a construi și conecta țevile mai subțiri care vor deservi punctele de consum, iar în ultimii ani au fost planificate și aprobate foarte puține trasee de extindere a magistralelor regionale de gaze naturale, și acelea înregistrând întârzieri mari de construire.
Un alt aspect, mai puțin cunoscut și deloc mediatizat, este cel al capacității de stocare și comprimare a gazelor naturale în depozite subterane, unde, deloc surprinzător având în vedere lipsa de interes național strategic, România are o capacitate de stocare situată la jumătate în raport cu cea a țării vecine. Astfel, Ungaria își permite să achiziționeze, pe timpul verii, cantități importante de gaze, la preț redus, inclusiv din România, pe care să le consume sau chiar să le revândă, la preț mai mare, pe timpul iernii.
În consecință, deși, teoretic, am avea posibilitatea să acoperim aproape întreg necesarul național de consum din resurse proprii, tehnic este imposibil să depozităm, în ciclul de iarnă, o cantitate suficientă pentru a gestiona vârfurile de consum, astfel că suntem nevoiți să apelăm la importuri. Și în acest caz, dezinteresul, deciziile greșite sau reaua voință a decidenților români ne-au adus, în ultimii 30 de ani, în situația de a intra în panica din momentul actual.
Ce se mai poate face?
Coridorul pan-european BRUA este semi-funcțional, traseul din România, faza I, fiind finalizat cu întârziere față de termenul planificat inițial (2019), existând serioase probleme de tranzacționare și rezervare a cantităților de gaze transportate prin intermediul acestuia. Mai mult, extensia de conectare spre Marea Neagră este încă la stadiul de organizare de șantier. Recent, un consorțiu turcesc a câștigat licitația pentru construirea segmentului dintre Podișor (jud. Giurgiu) și Tuzla (Marea Neagră), care ar permite transportul gazelor exploatate din apele teritoriale ale României.
În mod evident, vor trece câțiva ani până la operaționalizarea deplină a acestuia. În paralel, marii jucători de pe piața de profil, așteaptă un semnal legislativ cu privire la calculul redevențelor, semnal care încă zace în Parlamentul României.
Cu referire la capacitățile terestre de transport, din păcate, cu excepția actualului calendar european de finanțare a proiectelor de infrastructură, care se apropie de final totalizând investiții minore în rețelele locale, de la Bruxelles și Strasbourg nu vin semnale optimiste cu privire la finanțarea traseelor conductelor de gaze.
În cel mai bun caz, România va beneficia de fonduri europene, prin intermediul Just Transition Fund, pentru retehnologizarea capacităților de producție energetică utilizatoare de cărbune, iar de acele viitoare trasee ale magistralelor de gaze vor beneficia doar locuitorii din orașele și comunele apropiate ca distanță.
În celelalte țări europene, principala prioritate este adaptarea conductelor existente la mixurile ecologice de gaze și hidrogen, sau construcția de trasee noi, conforme cu ultimele programe “green” ale Comisiei Europene, neexistând vreun sentiment de milă pentru performanțele penibile ale României din domeniul infrastructurii de profil, fondurile disponibile în vechile programe de finanțare rămânând în mare parte neabsorbite sau necheltuite.
Astfel, deși deținem resurse substanțiale, atât aflate în exploatare, cât și cu perspective de valorificare, lipsa infrastructurii ne pedepsește acum, în plină criză mondială.
Însă, cel mai îngrijorător aspect este cel al protecției consumatorilor casnici. Guvernanții au apelat la mecanisme legislative de plafonare și compensare pentru ca populația să treacă cu bine de sezonul rece, însă acest pansament este valabil doar până la finalul lunii martie, consumând sume importante la nivelul bugetului de stat.
Liberalizarea pieței gazelor este un eșec, milioane de consumatori rămânând încă în segmentul de tarif universal, unde sunt anunțate deja scumpiri record, asta și pentru că politicienii au prorogat succesiv, din 2014 până în 2020, termenul de aplicare al calendarului convenit cu Uniunea Europeană, iar campania de informare derulată de către ANRE a fost complet ratată.
Mai tragic, realitatea faptică a mai mult de jumătate dintre gospodăriile din România, care sunt încă neconectate la rețelele de gaze, unde fiecare familie se descurcă pe cont propriu cu privire la încălzirea locuinței, foarte puține primării derulând programe de aprovizionare cu lemne de foc, întregește tabloul rece al eșecului statului român, stat care începe să tremure și la propriu, și la figurat, în perspectiva lunilor de iarnă.
(Articol publicat în Hotnews, partener PressHUB în cadrul proiectului „Hub for Business Journalism”)
Mihai Bălan a fost selectat pentru pentru a participa la „Hub for Business Journalism”, un proiect marca Freedom House care îşi propune să aducă un suflu nou în jurnalismul economic și de business din România. Pentru a citi mai multe astfel de articole, puteți accesa secțiunea dedicată proiectului din cadrul publicației Presshub.
Mihai Bălan este consultant, specializat pe politică energetică. După o perioadă de lucru în corporație, s-a reorientat către jurnalism, activând în ultimii ani ca editorialist în presa locală bistrițeană și fiind fondatorul unui site local de știri quality. Cu o experiență de 20 de ani în sectorul energetic, a conceput proiecte atât pentru firme mari de profil, cât și pentru instituții locale, naționale și europene.
