De fiecare dată când tata trebuia să repare ceva prin casă, invariabil apela și la o bucată de sârmă. Asta chiar și în condițiile în care avea cam tot ce trebuie pentru a face lucrul ală trainic și ca lumea. Sârma cu care prindea o scândură sau lega un furtun, înlocuia cuiul sau colierul metalic necesar, care, din comoditate sau din lipsa de bani, nu era în cutia de scule pe care o folosea la micile reparații din casă. Doar norocul a făcut să nu avem niciun accident care să ne nenorocească pe vreunul dintre noi.
În jurul meu însă au fost familii care au rămas chiar și fără casa muncită o viață întreagă din cauza unui incendiu generat de una din improvizațiile care existau în gospodărie. Chiar și așa, pentru tata sârma a rămas principalul material folosit în micile intervenții necesare în viața la casă.
Astfel de improvizații, explicate mai întotdeauna cu celebrul “trebuie să ne descurcam cu ce avem la îndemână”, am văzut în sute de case în care am intrat în viata mea de adult. Nu cred că am văzut casă în care să nu existe o “îmbunătățire” pe care proprietarul să o fi făcut și, după un calcul financiar sau pur și simplu din comoditate, să nu se fi apelat la materiale foarte ieftine sau la improvizații care pot deveni extrem de periculoase. Și la nivelul instituțiilor publice am văzut astfel de realități.
Azi noapte, secția ATI a unui spital a luat foc. Zece oameni și-au găsit sfârșitul înghițiți de focul generat de efectele unor acțiuni tributare unui “ne descurcăm cu ce avem”, “merge și așa” sau “altul moare, și-așa n-are”. De data asta, chiar s-a murit.
Dimineață, într-o emisiune la care am participat, DIGI24 a ridicat câteva întrebări. Pentru că timpul nu mi-a permis să răspund pe parcursul intervenției mele televizate, o voi face, pe scurt, aici:
De ce a izbucnit incendiul?
Pentru că “ne descurcăm” și “merge și așa” de data asta nu a mai funcționat. Pentru că sistemul medical, sub toate aspectele sale, e pus sub o presiune care-l obligă să funcționeze la toată capacitatea sa, și că, sub aceasta presiune, un sistem slăbit și mâncat de cancerul corupției, cedează. Atrag atenția doar că ceea ce am văzut aseară, e doar începutul, și că în viitorul apropiat, dacă nu facem fiecare dintre noi ceva, vom tot continua să vedem efectele pe care le poate avea îngenuncherea sistemului medical.
- De ce au fost mutați pacienții de la etajul trei la etajul doi?
Pentru că oamenii ăia de la nivel local trebuiau ”să se descurce”. Fără investiții și fără sprijin, au făcut ce au crezut că este mai bine. Într-o țară în care regulile sunt zilnic încălcate, oamenii de la nivelul spitalului au fost obligați să găsească soluții la numărul foarte mare de pacienți ATI. Au găsit un spațiu mai mare și au făcut ce știau mai bine că trebuie să facă: să se descurce. Au improvizat, și au sperat că va fie bine. Din păcate, de data asta nu le-a ieșit.
- A cerut autorizare ISU pentru noul spațiu ATI?
Habar nu am, și în acest context, nici nu este relevant. Pentru că nici înainte de incendiu, spitalul nu avea autorizare ISU. Asa că, din nou, “s-au descurcat” cum au putut și cum au știut că trebuie s-o facă. Oamenii aia din spital au ales între a nu oferi sprijinul medical pacienților a căror număr depășeau cu mult capacitatea pe care spitalul o avea, sau “a se descurca” cum pot. În lipsa unor investiții majore, au făcut ce au făcut și cu alte ocazii și anume ”s-au înțeles” (”o mână spală pe alta, și amândouă spală față)” cu cei care trebuia să-i controleze și să-i avizeze. De data asta, nu le-a ieșit.
- Erau pregătite noile saloane ATI pentru consumul mare de oxigen?
Cu siguranță, nu! Însă s-a aplicat vechea vorbă românească “ce avem acum este mai bine decât deloc”.
- Cât de veche era instalația electrică?
Foarte probabil, de când s-a construit spitalul. Oricum, aceasta întrebare poate deveni irelevantă din moment ce instalația electrică pentru noile saloane ATI care au preluat cazurile grave de COVID, a fost făcută în grabă, în doar câteva zile. Instalație veche + improvizație = potențial mare de accident.
- Personalul medical era în salon?
Doi medici și două asistente la vreo 20 de pacienți intubați. Să fim serioși! Doar în filmele SF se poate ca două persoane să fie prezente în trei saloane, în același timp, și să ofere un act medical de calitate și permanent supravegheat. În plus, personalul de gardă ATI mai poate asigura și intervenția necesară urgențe medicale care vin la spital.
- Avea secția ATI personal desemnat pentru intervenție în caz de urgență?
Scriptic, foarte probabil că da. În mod real, nu cred că există instituție publică care să-l aibă. În general, unul dintre angajați are, prin cumul de funcții și responsabilități, și aceasta atribuție. Realitatea ne arată că aceștia nu sunt, pe bune, instruiți și pregătiți să intervină atunci când este cazul. În cvasi-majoritatea instituțiilor publice românești “să ne ferească Dumnezeu de ce e mai rău” ține loc de norme și proceduri puse în practică prin mecanisme de intervenție și pregătire profesională.
- A fost personalul ATI instruit cum să reacționeze în caz de incendii?
Foarte probabil că vom vedea că, pe hârtie, au existat astfel de instruiri. Și că oamenii au chiar și diplome care să ateste acest lucru. Fix precum profesorii care au fost instruiți în folosirea TIC în anii 2018-2019 și care, în ciuda faptului că au trecut un examen și au primit diplome certificate, atunci când au trebuit să-și pună în practică cunoștințele acumulate au arătat că nu știau nici măcar să deschidă calculatorul. Din păcate, sunt mult prea multe domenii în care educația (mai ales cea continuă) se face de formă. Din nou, “ne descurcăm noi”, la care mai adăugăm și la fel de celebra sintagmă “lasa, că știu eu mai bine!”.
- Existau extinctoare?
Habar nu am și nici nu contează dacă acceptăm răspunsul de la punctul 8
De ce nu avea secția ATI un sistem automat de stingere a incendiilor?
Pentru că spitalele noastre sunt de o seamă cu bunica și că de atunci mai nimeni nu a investit real pentru a le moderniza. Faptul că s-a pus gresie, faianță și uși de termopan, nu însemnă mai nimic. Și pentru ca managerii de spitale au investit bugetul pe care l-au avut la dispoziție în tot felul de alte lucruri de poleială, de mult prea multe ori, irelevante, și nu în chestiuni care țin de siguranța pacientului și calitatea actului medical.
Suntem o societate care acceptă prea multe ”jumătăți de măsură” și compromisuri, ridicându-le chiar la rangul de în învățătură morală bazată pe experiență (proverb). Poate ar fi momentul să realizăm că experiența noastră e profund greșită și că nu trebuie să transformăm imoralul în moral. Și să trebuie să cerem schimbarea celorlalți începând cu noi înșine!
