Cel mai vechi vin din lume s-a făcut pe teritoriul Georgiei de azi și tot aici s-a descoperit cel mai vechi schelet european, se laudă Irakli Maglaperidze la prima întâlnire: „fiind noi așa de vechi am înțeles înaintea altora că în viață cel mai bine e să știi să te relaxezi și să te bucuri de tot ce e înjurul tău”. Irakli nu are încă 40 de ani, dar conduce Masoneria Georgiei. Privește istoria țării sale cu un soi de umor amar, dar în același timp cu multă mândrie. Așteaptă momentul în care Georgia va putea să recupereze teritoriile răpite de Rusia, Abhazia și Osetia de Sud. Nu știe când și cum se va întâmpla acest lucru, dar spune că imperiile nu trăiesc la nesfârșit.
Mai crede și în ipoteza potrivit căreia Petru cel Mare era georgian după tată.
Heraclius I, regele principatului Kakheti, cu tradiție de independență ar fi fost tată lui Petru cel Mare. Scriitorul sovietic Aleksei Nicolaevici Tolstoi i-ar fi explicat lui Stalin despre descendența documentată a țarului Petru, dar liderul URSS i-ar fi interzis scriitorului să facă vreo aluzia publică în legătură cu acest subiect. Stalin era la rândul lui georgian, așa că, îmi spune mai departe Irakli, râzând cu gura până la urechi, „americanii încearcă să evite aducerea unui alt georgian în fruntea Rusiei”.
„Rusia e inamicul nostru” și „trebuie să păstrăm distanța”, crede Irakli Maglaperidze. Nu vede un viitor luminos al Moscovei, fiindcă „Rusia a vrut mereu să fie doar mare, nu să fie funcțională”. Îmi dă exemplul „Țar Pușca”, adică al Tunului Țarului, făcut din bronz înainte de 1600, acest tun nu a fost folosit niciodată, deși este cel mai mare din lume: „n-a fost calculat bine și ar exploda”. De fapt, cel două mari simboluri ale Rusiei: „Țar colokol” sau „Clopotul Țarului” și „Țar Pușca” n-au putut fi folosite niciodată. Cel mai mare clopot din lume, de peste 200 de tone, având 6 meri înălțime și un diametru de 6,6 metri a fost deteriorat, când se afla în groapa de turnare, în timpul unui incendiu din 1737 și după acest incident. E cel mai mare clopot din lume, poate fi văzut între Clopotnița lui Ivan cel Mare și Zidul Kremlinului. Mulți credincioși mai speră încă să audă dangănitul uriașului clopot, ca pe un semn pe care Dumnezeu l-ar trimite rușilor.
Spre deosebire de cele două monumente nefuncționale, „Țar bomba”, cea mai mare bombă cu hidrogen de 50 de megatone care a explodat în epocă și-a dovedit eficacitatea. A fost detonată pe 30 octombrie 1961, în arhipelagul Novaia Zemlia doar pentru a arăta lumii întregi cât de departe au ajuns sovieticii cu inovațiile militare.
Georgienilor le place să râdă de ruși, le place să-și ironizeze soarta, dar știu că geografia lor nu poate fi decupată de vecinătatea Federației Ruse. De fapt, ceea ce se întâmplă în politica internă a Georgiei redesenează, de fapt, în aceeași măsură fricile și obsesile georgienilor. Premierul țării este omul magnatului Bidzina Bidzina Ivanishvili, care a făcut bani în Rusia și este legat prin noduri la vedere de Moscova, dar georgienii sunt majoritatea lor anti-ruși.
De o parte este deci, Visul Georgian, partidul fondat de magnatul ruso-georgian Bidzina Ivanishvili, dar condus de mâna sa dreaptă, Irakli Garibashvili, iar de partea cealaltă se află Mișcarea Națională Unită, formațiune înființată de fostul președinte Mikheil Saakashvili, care nu recunoaște alegerile precedente. Între cele două se întinde o prăpastie care se tot lărgește. Cum îmi spunea, Levan Tsutskiridze, care conduce un Centru Est European pentru Democrație Pluripartidistă, în Georgia se menține tradiția post sovietică, potrivit căreia nu există adversari, ci doar inamici. Așa că cine pierde alegerile nu mai are nicio șansă, ajunge fie la închisoare, fie pleacă de bună voie în exil: „când câștigi inamicul trebuie distrus aproape fizic”. Așa e în Georgia, este vorba despre „procesul de ruinare a opoziției”. Totuși, Levan Tsutskiridze ține să-mi spună că actualul executiv nu a ordonat încă arestarea tuturor miniștrilor anteriori. Serviciile secrete se implică în politică mai explică expertul, care subliniază că, prin comparație, Armata Georgiei e mult mai democratică.
Khatuna Nachkhebia, sociolog și activistă civică este de părere că, de fapt, se confruntă două grupuri de afaceri cu interese clare și că ar fi nevoie de o nouă generație de oameni de afaceri, care să nu se mai comporte ca niște feudali. Ea vorbește despre scăderea numărului euroentuziaștilor și despre faptul că cei care au votat Visul Georgian au făcut acest lucru doar de teamă că partidul lui Șakașvili s-ar putea întoarce la putere. În plus, propaganda antioccidentală prinde teren tot mai mult cu ajutorul bisericii și a conspiraționiștilor antivacciniști.
Polarizarea societății și haosul politic sunt cumva normale în Georgia ultimilor 30 de ani, iar în Tbilisi, strada a arătat de mai multe ori cât de aproape ar putea fi anarhia. Înainte de apariția Uniunii Sovietice, Tbilisi era un centru cultural, aristocratic, plin de banii noilor îmbogățiți din regiune, un loc haotic în care poeții și scriitorii sperau să fie recunoscuți, un loc în care casele zugrăvite în culori pastelate și-au păstrat balcoanele de lemn peste tot.
În centrul vechi, numit Kala, al capitalei, multe din aceste case pline de amintiri duioase sunt lăsate, parcă intenționat, să cadă. În apropiere, zona Art Nouveau a orașului are și ea clădiri lăsate în paragină, dar reconstrucția multora dintre ele a început în urmă cu mulți ani, iar azi te poți bucura într-una din grădinile Art Nouveau de cafea, ceai, cocktail-uri, prăjituri tradiționale. Totul cu măsură, fiindcă e pandemie. Mijloacele de transport în comun nu funcționează, restaurantele, barurile și cafenelele se închid înainte de ora 10, iar cluburile de dans nici nu se mai deschid.
Acest oraș populat de mulți occidentali, care s-au relocat aici pentru a profita de viața ieftină și palpitantă, de petrecerile cu voie sau fără de voie, de vinul incredibil, de Narikala, fortăreața din secolul al 13-lea de unde poți privi totul de sus și de toate cafenelele de pe lângă Mt’k’vari, fluviul care traversează Tbilisi și care în vechea limbă georgiană înseamnă „apă bună”. Geografii europeni și ruși numesc, însă, acestă apă, Kura, iar autorii antici îi spuneau Cyrus, cu sau fără legătură cu marii regi persani.
Aflată între Caucaz și Marea Neagră, având granițe comune cu Rusia și Turcia, dar și cu Azerbaidjan și Armenia, Georgia, țara cea mai pro-occidentală din fostul spațiu sovietic, încearcă să-și găsească un echilibru pe harta mișcătoare pe care o are la îndemână.
Articol preluat de pe blogul „Călătoriile Sabinei” / Radio Europa Liberă
Un proiect Black Sea Trust, susținut de Radio Europa Liberă Moldova și Freedom House România.
