De aproape 25 de ani, Teatrul Act, din subsolurile sale, scoate mereu diamante. De pe scena sa, mai corect podeaua, tot pleacă semnale, ca de la niște extratereștrii, că teatrul adevărat nu a murit, că spectatorii de teatru nu au dispărut sau transformat în consumatori de divertisment, că tot praful lăsat de uraganul actual de comicării, răstălmăciri, re…. orice, va fi risipit de vânt (”Dust in the wind” – Kansas).
5 stele din 5
Unul din semnalele recente a fost dat stagiunea trecută. Montarea regizorului Cristi Juncu, pe textul lui Dennis Kelly, Fete și băieți. Citești titlul, te gândești că e ceva romantic sau, oricum, ceva cu happy end, chiar dacă nu musical ca Guys and Dolls.
Afișul nu prea te ajută, asta dacă ai fost atent la el. Deși silueta femeii și cea a copiilor care par insinuați în mintea sa tulburată, prin torsionarea 3 D a unui cub, paralelipiped, o iluzie optică, par să te ducă într-un labirint, vârtej.
Oricum, dacă nu ești spectator de teatru din an în Paști, știi deja că, textele lui Kelly au mai fost la Act. Orfani s-a jucat aici. Și-atunci, știi că un text de-a lui e orice, dar nimic drăgălaș și comod. Și nici plicticos, dacă e să judeci după afiș văzând un singur nume în distribuție, deci, piesa este un solilocviu.
Citește și: Clasic_De văzut în luna octombrie
Începe într-un ton colocvial, o discuție domestică între prieteni la un bar, de ex. Despre căsnicie, despre dragoste, despre sex, despre copiii nevăzuți, prezenți doar cu chipuri de lut- Leanne și Danny, despre diferențele dintre fată și băiat (de unde și titlul) descrise prin întâmplări, cu o aluzie vagă la ipoteza că există ceva inerent violent în natura masculină.
Schimbarea planurilor de discuție se face în registre diferite, nu realizezi chiar din prima, motiv pentru care, în momentul în care spirala tensiunii o ia la goană, atinge cote maxime, pur și simplu, paralizezi. Publicul e martor, confesor, susținător. O excelentă alternanță de ritmuri și roluri. O neașteptată răsucire de situații și tot ceea ce părea a fi începutul unei dramedii, sfârșește în tragedie.
Punctul de inversiune se produce aici: „Dacă devine dificil – și va deveni dificil – vreau să-ți amintești două lucruri: amintește-ți că asta nu ți s-a întâmplat și că nu este se întâmplă acum.” (citat din memorie)
Între scene din viața cuplului și evoluția în cariere, aflăm noutăți despre natura violenței și, cum că, aceasta ar avea genomi în ADN-ul masculin. Este un detour pentru a face trimitere la tema piesei.
Însă, Kelly nu uită, prin vocea personajului său, să avertizeze, excluzând orice discuție, ceva de genul „îți dau, desigur, doar o parte… Dar asta se întâmplă când ai o singură persoană care vorbește.”
Un avantaj pentru astfel de texte-monolog este și locul unde sînt montate. Intimitatea sălii de la Teatrul Act fiind idealul. O scenografie minimalistă, dar puternică vizual. Un șifonier vintage răsturnat, aluzie la meseria soțului, dar și simbol al amintirilor unei vieți adunate într-un loc, fie valiză, fie dulap.
Poziționat orizontal, ține loc de teren de joacă, iar prezența „noroiului”, a lutului cu care copii construiau, la fel ca mama lor, ne duce cu gândul și la locul gropii de mormânt. Mai este o găleată. Găleata în care strângi jucăriile copiilor lăsate pe te miri unde, în calea adulților. Acum, personajul se strânge pe sine.
Coloana sonoră este percutantă. Jocul de lumini dublează cu suspans și dramă acțiunile compulsive și potențează momentele de strigăt ale durerii.
Citește și: Teatru: EXIL de Alexandra Badea, experiență sau mod de viață
Dar, probabil, nimic n-ar valora foarte mult, dacă interpretarea Ralucăi Aprodu n-ar străluci, la propriu. În final, când mai apuci să te dezmeticești, și să-ți pui niște întrebări, începând, de ce nu, chiar cu o fi fost povestea ei? Nu. Dar ce convingătoare a fost! Sînt 90 de minute în care personajul său trece prin toate stările, ceea ce ar fi ușor. Dar nu e singură. Și publicul trebuie să meargă în această călătorie.
Aprodu transmite emoții într-o progresie imposibil de controlat. Toate gesturile, toată mișcarea, interacțiunile sînt, în fapt, verbale. Ca spectator, ești încărcat de două ori. Te rupi. Cred că până la final, oricăruia prezent acolo, o lacrimă tot i s-a prelins pe obraz.
Informații și bilete aici.
Foto: pagină Teatrul Act
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
