De curând, la Teatrul Masca, din București, a avut loc premiera Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare, în regia lui Carmen Lidia Vidu.
Teatrul Masca este ceea ce s-ar numi un teatru de cartier, ad litteram, un fel de off Broadway, dacă am fi în New York. Compact, cochet, îngrijit, înghesuit, împresurat de blocuri. Proiectul a pornit de la trupa de teatru fondată de Mihai Mălaimare, având drept scop redarea strălucirii pantomimei, cu reprezentații itinerante și participări la festivaluri. A devenit totuna cu teatrul unde au fost cazați, primind, de curând, și o nouă conducere, pe regizoarea Catinca Drăgănescu. Astăzi, funcționează la fel ca orice alt mare teatru central, doar că n-are locuri de parcare (sic!), dar stația STB e chiar lângă intrarea în teatru. A, și au și un OZN în curte, și o pisică în hol. Am ajuns prima dată. Mi-a plăcut stilul cozy industrial, sala intimă și personalul zâmbăreț.
Știe, însă, toată lumea că, dacă scopul nu e servit, restul doi bani nu face.
Spectacolul e încă o filă dintr-un jurnal românesc. Așa cum și-l caracterizează chiar realizatoarea, teatru non ficțiune în care actorii devin propriile personaje.
Ideea acestui teatru-vérité, i-aș spune eu, i-a venit regizoarei în 2016, când, invitată să monteze la Sfântu Gheorghe, Teatrul „Andrei Mureșanu”, a avut această epifanie a începerii unui jurnal, influențată la vremea respectivă și de tragedia de la #colectiv, probabil, ca un ecou al atâtor povești care au rămas nespuse. Iată, se fac aproape zece ani. Au apărut între timp capitolele din Constanța, Timișoara, București, Bacău. Fiind o bornă aniversară, am vrut să completez prezentarea cu un interviu luat regizoarei.
Esența spectacolelor, inclusiv a acestuia de la Teatrul Masca, constă în devoalarea unor experiențe, trăiri, în timpuri diferite, regimuri politice diferite, ale actorilor mai în vârstă sau mai tineri și, prin urmare, pe lângă bucățile de informație, ele devin foarte intense emoțional.
Spectatorul trece printr-un carusel al sentimentelor. Actorii sunt dublați în interpretare de propria memorie. De aici și forța spectacolului, aproape nu atingi spătarul scaunului. În particular, vorbim și de ceva special. În două dintre cele șapte confesiuni, se vorbește chiar de experiențele, din păcate, nefaste trăite în trecut, în teatru, la locul de muncă. Acolo unde, poate sunt naivă, dar lumea se aștepta la cu totul altceva. Momentul în care eroul s-a transformat în anti-erou. Dezvăluirile au fost marcate de o rumoare apăsătoare din partea publicului. Imaginea pe care o știau s-a năruit rapid.
Conceptul inițial se adresa actorilor angajați ai teatrelor, acum, regizoarea a făcut o excepție, aducându-l alături de aceștia pe actorul Istvan Teglaș. Am zice noi bine-cunoscut, dar total necunoscut!, după cum vom afla din istorisirea sa absolut cutremurătoare.
Mara Bugarin, Istvan Teglaș, Voicu Aaniței, Mara Căruțașu, Dragoș Stoica, Alina Crăiță, Valentin Mihalache participă la un purgatoriu pentru vii. Iar pentru privitor, spectacolul este unul de stomac. Dar inspirator.
Elementele scenografice minimale, practic doar lumini și proiecții inteligente, sunt direcționate să-ți mărească concentrarea și să te ducă mai aproape de ceea ce auzi și vezi. Nu e nimic de povestit, doar de trăit, acolo, în sala de spectacol. Despre lumi și ființe vii, despre frici și curaj, despre adversitate și acceptare, despre resemnare și luptă. Totul converge spre o odă închinată rezilienței umane.
N.B. Pentru prima dată a fost introdusă traducerea prin semne pentru spectatori cu deficiențe de auz.
Un vârf de lance al teatrului non ficțiune
De la propria căutare la înțelegerea lumii în care trăim, o odisee la capătul căreia nu vom ști niciodată ce găsim.
„Luasem o pauză de făcut spectacole de teatru (2016), fiindcă nu știam încotro s-o mai iau…. M-am trezit că mi-am schimbat toți prietenii, ieșind din bula de teatru, brusc, se discuta despre antropologie, sociologie, despre gândirea unor grupuri. Ieșisem la protestele #colectiv (2015), proteste care au schimbat guvernul, a fost un reset în viața mea”, povestește regizoarea despre momentul T0, când, în urma invitației, Anei Maria Popa, directoarea de atunci de la TAM, răspunsul său a fost, probabil, ceea ce nu se aștepta nimeni, dar ceea ce avea să devină nu numai un fenomen, o sursă de inspirație și pentru alții, dar și un brand național: „eu nu vreau să vin să fac încă o poveste de Oscar Wilde. Aș vrea să stau de vorbă cu actorii, vreau să discut cu cei din generația mea să văd dacă traversează același set de probleme sau nu. Era aproape un exercițiu terapeutic pentru mine. La bază, ca structură, știam ceva din conferințele TED. Dar nu știam exact ce vreau. I-am spus că n-am niciun decor, n-am niciun costum, n-am niciun text, n-am nimic, nimic, nimic. Doar am nevoie să stau de vorbă cu actorii. Am primit ok-ul, am început repetițiile, seturi lungi de interviuri. Aveam multă nesiguranță. Nu voiam să transform într-un spectacol de can can, nu voiam să fac un voyeurism social, îmi doream ceva motivațional, chiar dacă aș evita astăzi termenul. Aveam nevoie de un fel de terapie, voiam să văd actorii ca eroi contemporani, eroi moderni în care te poți recunoaște ca generație. Eroi fără pelerină….un spectacol strict pentru comunitate.”
Apetitul deschis de această formă teatrală documentară a evoluat spre subiecte cu volume de cercetare și mai mari, și mai extinse.
Pentru orice fel de montare pe o scenă de teatru există o muncă de cercetare în spate. Fiind eu însămi interesată de acest aspect, curiozitatea m-a împins să aflu mai multe amănunte, nu numai vizavi de acest ciclu al Jurnalului, dar și alte realizări ale regizoarei. „Oameni. De vânzare”, Teatrul German de Stat Timișoara, „4 iulie 1977. Cutremurul neștiut”, Asociația Re:Rise, „Maria Tănase. O poveste”, Teatrul de Stat Constanța, „Sentimentul fragil al speranței”, Teatrul Odeon, „Procesul lui Eichmann”, eveniment coordonat de Complexul Educational Laude-Reut, cu următoarea reprezentație pe 31 martie la Opera Națională București. Dramaturgie ce poate fi încadrată la „teatru de non-ficțiune, adică, și documentar, și biografic, și antropologic, probabil, termenul cel mai corect”, precizează Vidu.
Titluri despre care nu vorbim în termeni uzuali de dramatizare a unui text preexistent. Roman, jurnal de memorii, scrisori. Și mai e ceva. O cercetare prost instrumentată s-ar putea să nu ducă la un rezultat concludent, să nu acoperi resurse esențiale, să nu reușești să definești un fenomen. Știm că cercetarea este o meserie în sine. Carmen Lidia Vidu a învățat singură cum trebuie să acționeze pentru că în școală, cel puțin pe vremea sa, nu se predau asemenea lucruri. „Am fost nevoită să învăț, pentru că a fost vorba de cercetări care s-au extins și la peste doi ani („Oameni.De vânzare”), cu căutări în arhive aici și peste hotare. Atât cât am învățat, am învățat strict de la Festivalul Astra, de la Sibiu, Festivalul internațional de film documentar. Colaborarea mea cu ei a început în 2006. Aici m-am ocupat de tot ce ține de inaugurarea acestora și galele de închidere. Asta a însemnat că, în definitivarea conceptelor am asistat la masterclass-uri, ocazie cu care mi-am făcut abecedarul. Am învățat de la istorici, antropologi, documentariști internaționali, sociologi, analize de grupuri. Da, pe vremea mea nu se făcea nimic în acest sens, nu știu acum. Chiar și așa, mi-am dorit să fac teatru datorită regretatei Cătălinei Buzoianu, să fiu eleva dânsei, care mi-a inoculat de pe atunci termenul de antropologie, fără ca eu să am habar. Mai mult, doamna Buzoianu s-a chinuit ani de zile să-și dea doctoratul în antropologie teatrală, spunându-ne la clasă că, nu se poate forma o comisie fiindcă nu avea nimeni pregătirea pentru o astfel de tematică. De altfel, obiectivul era să ne facă să nu gândim pe sertărașe, venind cu exemple de teatru de peste tot din lume, concluzionând că teatrul este o sumă.”
Două dintre titluri sale sunt, în cel mai pur sens al cuvântului, reconstituiri. Bazate pe stenogramele vremii. Două lecții de istorie pe care ar trebui să le vadă toată lumea. „4 iulie 1977. Cutremurul neștiut”, pe care eu l-am văzut la Sala Omnia, care arăta exact ca după cutremur, respectiv, „Procesul lui Eichmann”. Sunt cutremurătoare prin conținut, iar ca formă teatrală creează o atmosferă vie, compatibilă cu orice nivel de înțelegere. Printre actanți sunt chiar elevi, alături de invitați. Mă gândesc că ar merita să beneficieze de expunere în masă. Că tot vine anotimpul călduros, de ce nu, în teatrul de vară Herăstrău. Internațional, „Procesul” va fi prezent și la Bruxelles.
În aceeași linie, regizoarea a povestit și despre proiectul de sertar, o reconstituire a procesului Ceaușeștilor. Altă cercetare lungă și minuțioasă. „Inițial am contactat un teatru din Germania, Chemnitz – capitala europeană culturală în 2025, care s-a arătat extrem de interesat și Teatrul Național București, care și-a dat acordul. Cei din Germania au fost super entuziasmați, în timp ce, ai noștri, ușor, ușor, nu au mai răspuns la telefoane. Așa că proiectul a murit”. Vidu nu a renunțat la propunere, ea este în continuare prezentată, prin intermediul domnului Gábor Tompa, în prezent, președintele Uniunii Teatrelor Europene, pentru o posibilă coproducție europeană.
Carmen Lidia Vidu intră în politică!
Am fost curioasă de ce nu este, la fel ca alți colegi de generație, directorul unui teatru? Un post sigur, fără multe responsabilități și bine remunerat. În plus, toți cei desemnați în aceste funcții își văd liniștiți și de treburile personale. Răspunsul a fost foarte clar: „mi s-a propus în trei orașe și am refuzat. Cel puțin acum, cel puțin sub aceste auspicii legislative, nu, nu îmi doresc să rămân blocată într-un singur loc.”
Discuția a mers și către faptul că zilele acestea asistăm la o „insurecție” împotriva propunerii de ordonanță de modificare a statutului de manager, interimate etc, avansată de Ministerul Culturii. Pentru cine nu e la curent, împotrivirea e un fel de povestea drobului de sare, că dacă se extinde plaja de selecție managerială vor veni categorii profesionale gen, economiști, avocați… peste teatru. Din punctul meu de vedere, o frică jignitoare pentru că, grosul spectatorilor de teatru este reprezentat exact de aceste categorii.
Divagând un pic, există studii care arată că teatrul e preferat de economiști (ce ține de această sferă), avocați (pentru ei e și o sursă de analiză) etc, în timp ce, inginerii, medicii preferă zona muzicală, clasicul, opera.
Vidu, din perspectiva sa, vede lucrurile nuanțat. ”Experiența mea cea mai edificatoarea a fost colaborarea cu Festivalul Internațional „George Enescu”. Echipa era formată Mihai Constantinescu, director general, managerul administrativ, respectiv, directorul artistic Vladimir Jurowski. Jurowski a venit cu numele cu care a girat pentru invitați și cu viziunea artistică, iar Mihai Constantinescu, în calitatea sa, a implementat toată gândirea artistică pe care au coordonat-o amândoi. Mi s-a părut cea mai ofertantă soluție de management. Sigur, contează cine sunt necunoscuții din ecuație. Dacă nu sunt de nivel, degeaba există. Noi, ca fenomen teatral trăim în izolare. Fără participări semnificative la festivaluri, fără invitații în turnee, fără vizibilitate, fără coproducții. Dar, suntem toți geniali, suntem toți fantastici, ne dăm premii între noi, iar cei tineri îmbătrânesc la fel ca cei în vârstă pe care i-au criticat cândva. Există o pârghie de stres dată de revizuirea anuală contractelor. Apoi frica este internalizată, nimeni nu-și mai asumă nimic. Există o blazare generalizată, actori care de ani buni (zeci) n-au mai văzut scena, dar sunt plătiți. Miniștrii culturii care nu vor să-și mai asume funcția, cel puțin în postări publice. Aproape, cultura pare o parcare (34 de miniștrii, n.a.). Prin urmare, nu vorbim despre construcții strategice, de management cultural, vorbim despre numiri politice, de actori fricoși, de o breaslă tăcută și care de fiecare dată când i se propune o schimbare, vrea să nu se schimbe nimic, ca în Caragiale. Iar cei care ajung instalați pe funcții, nu îi mai miști, și din tineri revoluționari, devin niște rinoceri. Avem un sistem care asta face, te rinocerizează, iar discuțiile, propunerile nu avansează nicăieri.” Vidu fiind dintre cei care, pe persoană fizică, a angajat întâlniri cu primăria cu recomandări concrete de proiecte de la vizibilizare, la schimburi de experiență, burse, abordări ale dramaturgiei locale contemporane, etc.
Concluzionând, „la un anumit moment, îți bifezi premiile, festivalurile și turneele și începi, ușor, ușor, să vrei să fi membru al Uniunii Europene, de unde aparținem doar teoretic. Visezi să ai un dialog internațional, care, în acest moment, ține de o igienă a muncii mele. Simt că nu mă pot dezvolta și, atunci, mă uit în stânga și în dreapta și înțeleg că am nevoie de o gândire managerială. Doar că ea e blocată și de ce e blocată? E blocată de o gândire politică. Îmi pun întrebări, încerc să-mi dau răspunsuri, și dacă voi vrea vreodată să am o funcție, nu cred că va fi de manager de teatru, ci, mai degrabă, în zona politică unde cred că se pot face cu adevărat schimbări.”
Pentru regizoarea Carmen Lidia Vidu agenda va fi încărcată în continuare cu turnee, participarea la Festivalul Internațional „George Enescu”, unde va semna regia multimedia pentru operele Lady Macbeth din Mțensk op. 29 , de Dmitri Șostakovici și Castelul prințului Barbă-Albastră Sz. 48 de Béla Bartók. Acestea alături de proiectul de la Bucharest Fashion Week, 27-30 martie, regizarea evenimentului de deschidere al festivalului, defilarea de modă pentru brandul ALMAZ. Colaborarea anterioară a avut un ecou imediat în presa străină de specialitate, în titluri precum Vogue. Cu un sequel în toamnă.
Multă muncă, dar și satisfacție.
Informații și bilete aici.
(FOTO: Sabina Costinel)
