Aproape 4 stele din 5.
Premiera TNB ne propune saga unei familii, pe parcursul a patru generații, dar, mai degrabă, o încercare profilare a exilului românesc de secol 20 și 21.
Un efort colectiv considerabil, o problematică bine punctată, deși, e fenomenologia există și cu, și fără exil, o punere în scenă subordonată prea mult textului, o coloană sonoră rezonantă, exagerată înclinația spre șansonete, dar e în conexiune cu autoarea, a cărei biografie stă la bază, așa scrie în prezentare.
Echipa completă și bilete aici. Alexandra Badea este autoarea și regizoarea. Foarte pe scurt, în 2003 părăsește România, își urmează pasiunea în Franța, peste aproape 20 de ani, se întoarce pentru a-și împărtăși experiențele și viziunea.
Ema (Ada Galeș), the young and restless descendenta fiicei, Agnes (Cosmina Olariu/Irina Movilă), unei emigrante, Irina/Irene (Crina Semciuc/Diana Dumbravă), încearcă să-și găsească Eul, să-și rezolve accesele de vinovăție față de fratele (Alexandru Potocean), abandonat acasă, nu numai de ea, dar și de soția sa, și care a cedat alcoolului, făcând un film despre rădăcinile familiei sale din România, loc în care se și îndrăgostește de Vlad (Emilian Oprea).
Ca orice astfel de demers, el e sortit dezvăluirilor, secretele ies la iveală, unul câte unul, dar are și darul de a pune lucrurile la locul lor, de a facilita iertări, reuniuni etc.
Derulată pe parcursul a 50 de ani, povestea încearcă să aducă la viață, trăirile, sentimentele, fricile, vinovăția, nevinovăția, remușcările, (ne)raționalitatea deciziilor celor care au trăit în comunism, au fugit din comunism sau au rămas și și-au construit o viață așa cum au putut.
Pare cam întortocheat, dar, pe parcurs, lucrurile se mai clarifică.
Textul este inteligent, dar mi-a lipsit tensiunea și cadența, chiar dacă multe din rezolvări s-au vrut a sta în montare.
Viziunea regizorală este un amestec de clasic, cu decorurile și mișcare scenică, post modern prin tehnologie, cu live-camera, proiecții. Încercând să atribui spectacolul unui gen stilistic aș zice că este o dramă docufiction realizată pe tipar de film.
Avem planurile generale de pe scenă care reproduc un dormitor, o cameră de zi, un atelier de sculptură, outdoor cu un restaurant, stâlpi de (ne)iluminat și celebrele și urâtele ornamente de beton pe care le regăsești de la fântâna de la Universitate până în parcuri etc.
Cu camera-live avem parte de detalii, gros și prim planuri. Exact ca la un film, desfășurarea se face cu flash back-uri, insight urile Emei, inserții cu secvențe filmate, probabil, din sesiunile de pregătire a piesei.
Desigur, nu puteau să nu apară câteva din „simbolurile” comunismului. Dacia 1300, bicicleta Pegas, un Boney M, o piesă de Queen. În fine, am rețineri pentru această simbolistică, pe de-o parte, erau prea puțin accesibile, pe de altă parte că, atunci când vrei să explorezi filosofia, mentalitățile, poți „arăta” și cozile de la casa de bilete de la Teatrul Mic sau cozile de la librărie când „scăpa” din greșeală un Mihai Stănescu sau, de ce nu, cele de la Biblioteca Americană. Problema e că simbolurile alese au fost deja mult prea invocate până acum fără nicio noimă. Nemaipunând la socoteală că melodiile alese nu erau compuse în anul scris pe ecran.
Dar în procesul creativ orice e permis.
Citește și: Concursul Internațional „George Enescu” a tras cortina. Până data viitoare
Deștept și intuitiv, spectacolul începe cu o „transmisiune în direct”, din foyer și apoi în sală, în care personajul principal întreabă spectatorii care este părerea lor despre situația actuală de la noi și care este poziția față de plecarea din țară. Spun deștept, pentru că într-o țară în care emigrația de după 1989 este mai mare decât cea de până atunci, înseamnă că sînt păreri care vor să fie auzite. Ceea ce s-a și întâmplat. Practic, câte intervievări, atâtea povești.
De-abia de aici, urmează, cum ar veni, o altă poveste, cea a autoarei. Nu e primul spectacol despre emigrația românească, acesta are, însă, un parfum franțuzesc ca abordare, stare de spirit, chiar și frazare. Mai mult decât un spectacol de văzut, este un spectacol de rumegat.
Sunt adunate cam toate tiparele comportamentale, sînt prezente și cruzimea vremurilor și cruzimea individului, cu alte cuvinte este recreat un univers care replicat oferă imaginea lumii în care trăim. N-aș spune că e o frescă completă, dar are câteva tușe pe care, forțat, le poți atribui exilului românesc.
Există, însă, o creionare destul de precisă a tipologiei alese, nu voi aminti pe toată lumea, dar fiecare are farmecul său.
Ada Galeș face un tur de forță, poate că, din această cauză, la un moment dat pierde prospețimea, mai pe scurt, se pierde. Emilian Oprea este convingător pe segmentul frumos, dar și sensibil. Cosmina Olariu și Irina Movilă, rolul lui Agnes, incurabila visătoare. Crina Semciuc, răzvrătita de serviciu, pe care sistemul o sufocă, transformată în Irene, Diana Dumbravă, cu înțelepciunea vârstei, dar cu aceeași dârzenie de tinerețe.
Alexandru Potocean macho man doborât din prima de viață. Ana Ciontea, Magda, scurt, dar memorabil rol al femeii pe care toate vicisitudinile vieții nu au reușit să o răpună. Marius tânăr și „bătrân”, Emilian Mârnea și Richard Bovnoczki, superb mențin aceeași linie a bărbatului „moale”. Oana, Aylin Cadîr, pentru care bucuriile mici ale vieții nu au fost de ajuns.
Se simte multă sârguință, chiar forță, text și interpretare, dar uneori străduința nu e suficientă sau prea multă, chiar strică.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
