Un foarte curajos demers, aș fi spus, al Teatrului Național București, dar n-ar fi în totalitate adevărat. S-au întâlnit undeva la mijloc. Independenții, unde iubitori, dar mai ales cunoscători, de musical, Asociația CREAS, au adus drepturile pentru producția unui musical de excepție și TNB.
4 stele din 5.
Foarte înțelept din partea ultimului că și-a asumat punerea în scenă, dovedind că e capabil de deschidere spre alte genuri. Rar, dar calul de dar nu se caută în dinți. TNB nu e străin nici de musical, nici de teatru dans, dar cum am spus, în porții mici.
Musicalul, un gen văduvit din multiple cauze despre care am mai scris detaliat aici.
Tot aștept punctul critic, în care creșterea să devină continuă și exponențială, un fel de y=ex , unde x să aibă doar valori pozitive. Dar aceasta e doar una din problemele teatrului românesc.
Nu vorbim de musicalul clasic, „verdian” să forțez puțin comparația. Dar este un musical care te duce cu gândul la operă. Altfel de operă. Mai din cartierul lui Schoenberg, Berg, cu voci din Strauss, cel puțin asta mi-a amintit. Desigur, există un amestec de stiluri.
Citește și: Patriotismul cotidian. În SUA și în România
Ne învârtim în atonal, metal rock, cu alte cuvinte, stridențe frumoase. În occident, noul musical are deja ani avans (2007). Faptul că acum poate fi văzut și la noi, îl face un MUST SEE.
Joshua Schmidt, compozitorul, și Jason Loewith, co- libretistul, pornesc de la piesa lui Elmer Rice, Mașina de adunat, din 1923, și dau viață unui musical plin de umor negru. Invazia tehnologică sub forma robotizării, începutul de secol 20 chiar a fost „traumatizant” din punctul acesta de vedere, a găsit în lumea artistică și scriitoricească niște vizonari.
Aceștia au intuit perfect unde te duc toate aceste lucruri care îți iau ochii, te fac să crezi că îți e mai bine, dar te alienează, te izolează. Mult mai familiare publicului sunt scenele din Modern Times, filmul lui Charlie Chaplin, din 1936, care se hrănește din același antagonism, umanitate-mașinărie.
Alexander Hausvater, regizorul montării de la București, nu numai excepțional în teatru, dar și în operă, a ales pentru TNB mijloace mixte pentru a-și pune în aplicare conceptul. Scenografie clasică, proiecții (Câmpurilor Elysian, un fel de Eden, țara odihnei), lighting clasic și LED-design.
Desigur, totul dictat și de spațialitatea solicitată de coregrafiile repetitive despre monotonia vieții și mișcarea scenică. Nu se stă pe scaune. O echipă cu care a reușit lucruri extraordinare. Detalii și bilete aici .
Intrarea este deschisă, fără cortină, muzica curge, luminile jonglează.
Pe scenă, vitrine cu manechine, în culori și geometrii ce amintesc de perioada art deco. Pe parcurs, aceste vitrine devin box lights de cinema, celule și, în revers (la propriu),- oglinzi ce reflectă luminile mirifice din paradis.
Din perspectiva mesajului exact asta reprezintă spații care te limitează, doar percepția noastră este că suntem în afară, dar suntem, în fapt, captivi, victime. Costumele sugerează stilul perioadei, și când e vorba de funcționărime (mânecuțele), dar și ca modă, celebrele trenciuri à la Bogart (care apare și în proiecțiile de film) și party costume (de la nerepetabilele petreceri ale Golden Age).
Din vizual nu putea lipsi trimiterea de la iconicile imagini Matrix-iene, doar vorbim de cifre și mașinării de cifre.
În sine, narativ, tacâmul este complet. Două părți, una în iadul pământesc, celalaltă în raiul ceresc.
Mr. Zero, funcționar, 25 de ani Vechime. Este laș, vlăguit, fără țeluri și destul de prost. Este căsătorit cu o femeie pe care o disprețuiește și este captiv în monotonia slujbei sale la compania de contabilitate fără nume.
La aniversare, șeful domnului Zero îl ține după program pentru a-i explica că va fi înlocuit de o mașină. Urmează crima.
Pentru a înrăutăți lucrurile, domnul Zero întârzie și la cina soției, care avea și invitați (perechile Unu și Doi). Dl. Zero este încarcerat, condamnat la executare. De aici, acțiunea se mută în Câmpurile Elysian.
Scena este pretextul filozofării despre soarta supremă a omenirii.
Ca spectator, însă, totul se reduce la ce fac actorii pe scenă în seara spectacolului. Ce îți spun ei.
Încep un pic invers. Am remarcat interpretările din rolurile suport, corul, foarte bune. Chiar excepționale. În general, sunt rolurile pe care nu le asimilezi din prima. Dar, nu, ele au fost exact ce trebuiau să fie, și vocal, și interpretativ, ceea ce le face memorabile de la prima vedere. Ancuța, Biriș, Burcea, Cristin, Davidescu, Folosea, Mircescu, Moise, Munteniță (ordinea e alfabetică).
Dl. Zero, personajul principal, este interpretat Ioan Andrei Ionescu. Deja obișnuiți cu interpretările sale de forță. Și de această dată frica, lașitatea sunt ușor de citit în goliciunea privirii, mișcările în ralanti, poziționarea corpului, gestica. Iar vocal este foarte elocvent, chiar și când a avut microfonul puțin întrerupt.
Oana Berbec, Dna. Zero (Natalia Călin, ditrib. alt.), soția insuportabilă, impecabilă vocal și, probabil, la ea se vede cel mai bine legătura partiturii ca tonalitate cu gestica și expresia feței. Medeea Marinescu în rolul Daisy (Florentina Țilea, dstr. alt.), inocenta, fragila, îndrăgostită de Dl. Zero. Și Marinescu cuplează etanș armonicele vocale și jocul scenic de această imagine.
Interpretarea lui Istvan Teglas, Shrdlu, alt criminal, și Martor A, singura, ca o ușoară dezamăgire. Nu, jocul lui Istvan este, în general, fără defect, nu și vocea, de această dată. Și, cel puțin așa am simțit, știind că nu îl ține vocea a și exagerat, zicând, cred, că e în trendul noir-sarcastic al musicalului.
Un eveniment special, din toate punctele de vedere, este ready to see la TNB.
Foto: Dana Cristescu
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
