Teatrul Național București, stagiunea trecută, a propus premiera unei piese, Fathers and Sons, din 1987, după opera lui Ivan Turgheniev, 1862 (anul apare scris pe mingea de fotbal, în deschidere, sugerând că și britanicii, scriitorul e irlandez, aveau fotbalul!!!), Părinți și copii.
4 ½ stele din 5.
Regizorul, Vlad Massaci, și, totodată, și traducătorul piesei, a ales ca variantă titlul apărut pentru roman. Probabil, a crezut că, ar fi mai ușor recunoscută cu titlul romanului, deși, mă îndoiesc că, generațiile actuale au auzit prea multe despre Turgheniev.
De altfel, singurii scriitori ruși deplânși de o imaginară dispariție au fost Cehov și Dostoievski, și, puțin, Tolstoi. Piesa chiar face trimitere la aceste stereotipuri de gândire despre literatura rusă și gândirea filosofică, în general.
Pe scurt, piesa este o adaptare captivantă a romanului, mai mult, este o transformare. Un slujitor îndrăgostit, un slujitor gata obosit, un duel în zori, un activist revoluționar, un felcer pensionar, etc, o țară în pragul prăbușirii. Friel comprimă și modifică mari părți ale romanului și inventează scene sociale și, desigur, dialoguri, care la Turgheniev nu există.
O spumoasă tragicomedie cu colorat-inteligentul umor britanic și tușe groase de trăiri irlandeze într-un palimpsest turghenievean.
Așa că, ar părea stupid să vorbim despre eternul conflict între generații, între clase sociale, și alte platitudini. Putem să ne referim la ele și peste o sută de ani. Până la filosofie, există diferende energetice, fizice.
Tema principală, foarte bine punctată și de proiecția finală, este despre umanitate și cum, practic, iubirea, educația, relațiile familiale, interumane, în general, pot preveni, stopa radicalismul, războiul, orice ține de violență, exploatare etc. Textul merge chiar mai departe.
Degeaba ești „mobilat” dacă îți folosești „puterile” în modul greșit.
Vlad Massaci este unul dintre regizorii proeminenți ai generației sale. Numele său pe afiș este garanția unui spectacol de calitate. Deși… Această montare este o recidivă cu acest tip de dramaturgie. Cu ceva timp în urmă, văzusem la Odeon, Delirium de Enda Walsh, după F.M. Dostoievski, Frații Karamazov.
Și a fost o dezamăgire. Textul slăbuț, supraîncărcat, montarea sufocată de tehnologie, efecte, obositor de-a dreptul. Un fel de tehatru, în loc de teatru. Nu sînt împotriva folosirii multiplelor mijloace tehno, dar să nu devină scop în sine sau personaje principale, că n-am făcut nimic.
Din fericire, a revenit rapid la montările sale geniale, așa cum îl știu, începând cu Forma lucrurilor și Bash. de Neil LaBute, de la Teatrul Act, până la obsedantul Ținutul din miezul verii de Tracy Letts, la Teatrul Mic (zic obsedant că, deja, l-am văzut de zece ori).
O montare MARE de teatru. Concepută ca pentru un IMAX teatral, folosind toată scena, astfel că, ai senzația că intri în cadru. Scenografia mixează elemente de habitat britanice cu cele rusești, inclusiv, cu ceea ce însemnau petrecerile cu muzicanți. Avem în față un podium de orchestră de muzică clasică și, chiar, deschiderea este cu acorduri de violoncel.
Citește și: „Trăiască lupta pentru pace” și alte șmecherii rusești
O „structură” pe care s-a clădit conceptul, între arte care modelează și vindecă suflete (Nikolai) și „arte care sînt inutile, dispensabile” (Bazarov).
Motivul muzical revine din timp în timp (acordeoane rupte) și îl regăsim în partea a doua prin turnul de instrumente care nu valorează nimic dacă nu sînt mânuite de oameni, plus, melodia de final, într-o perfectă armonie cu scena, Picasso’s Last Words (Drink to Me), compusă Paul McCartney atunci când Dustin Hofmann l-a întrebat cum face, care e procesul de creație? McCartney a citit știrea cu Picasso și ultimele sale cuvinte, și a început să creeze pe loc. Un îndemn la iubire.
Luminile nu au nimic artificial, nu au stridențe. Locuința Bazarovilor, el fost medic militar, este inteligent prezentată în contrapondere cu conacul moșierului Kirsanov. Ieșirile din scenă, la conac se fac prin spate, pentru a demonstra mărimea casei (noi vedem, de fapt, grădina din spate), la Bazarovi prin laterale.
Și, nu puteau lipsi, mici elemente arhitecturalo-cromatice, care până la urmă sînt comune civilizațiilor. Brick wall, gazonul, wood deck-ul britanice, icoane rusești, candelabre și sfeșnice, aranjamente florale. Și, în acest tablou apar personajele.
Aroganța intelectuală a lui Evgheni Vasilici Bazarov (Andrei Huțuleac) provoacă ravagii, din start, în vizita la moșia aproape falimentară a tatălui lui Arcadi (Alexandru Potocean- nu știu dacă știe că, în premiera piesei, personajul său a fost jucat de Ralph Fiennes).
Mai târziu, ei se deplasează la casa familiei lui Bazarov, unde fiul își arată disprețul față de valorile bătrânilor săi îndrăgostiți. Păcatele tinereții.
Impetuozitate, dogmatism, spirit de contradicție, nihilism by default. Desigur, când acestea nu provoacă stricăciuni e, încă, bine.
Bazarov și Arcadi sînt, într-un fel, pe modelul celor de azi care își urmează idiotic liderul, dar în realitate este doar o adeziune chimică, dată de adrenalina tinereții, și nu numai, aș adăuga eu. Două roluri ofertante.
Huțuleac își duce bine aroganța și obsesia până la final cu reapariția fantomatică la masă. Potocean cu o versatilitate neobișnuită își dirijează personajul printre sinusoidele spirituale, pentru ca, în final, odată cu dispariția factorului perturbator, să reintre, în ciclul domestic universal, conveniențele vremurilor.
Poate cea mai interesantă figură, simbolizând ultimele valori ale aristocrației, evident, în notă comică, este Pavel, unchiul lui Arcadi, manechinul de croitorie, probabil, un rol perfect pentru Richard Bovnoczki, care nu ezită să-l facă memorabil.
Cei doi tați, Kirsanov, moșierul văduv, tatăl lui Arcadi, respectiv, Vasili Bazarov sînt interpretați de Mihai Călin și Vitalie Bichir. Cu al doilea mult mai convingător, nu că ar fi ceva greșit la primul, dar, cumva, văd deja un fel de redundanță la Călin în roluri pe același calapod. Însă, foarte bine balansați între ei ca și caractere.
Rolurile feminine par, cumva, în inferioritate față de cele masculine. Însă, la TNB, actrițele alese ridică ștacheta.
Fenicika Fedosia Nicolaevna, iubita lui Nicolai, este Cosmina Olariu. O superbă trecere de la comportamentul nesigur și supus de slugă la cel de stăpână.
Citește și: Scopul guvernului în criză: nu lăsăm pe nimeni să cadă. În Belgia
Duniașa, Fulvia Folosea, este servitoarea care nu înțelege de ce se schimbă lumea atunci când urcă pe scara socială. Mult umor și sentimentalism.
Arina Vlasievna Bazarov, mama lui Evgheni, Diana Dumbravă este mama care se autoînvinovățește crezând că ea a greșit vizavi de comportamentul fiului. Asta o și duce în final la nebunie.
Surorile Odințov, caractere diametral opuse, interpretate de Măriuca Serena-Bosnea, Caterina, și Crina Semciuc, Ana. De la diafan inocenta Caterina, la calculata și, aparent, glaciala Ana, lovită vicisitudinile vieții, cele două își poartă foarte bine și frumos mesajul, empatizezi repede cu personajele lor.
Cel mai exotic personaj feminin, care îți și rămâne fixat în memorie, este prințesa Olga interpretată de Emilia Popescu. O femeie rămasă captivă în propria lume, cu comportament irațional, dar nu diferit de cei care se pretind raționali, dar sînt, în fapt, radicali nebuni.
Cei doi servanți, Procofici/Timofeici și Fedca, Mihai Verbițchi și Andrei Tomi, în cele două stadii, bătrân și noua generație, diferențiate nu numai genetic, dar și prin tipologie, costumație, postură, limbaj.
O seară perfectă, în care o piesă de asemenea lungime poate părea o sperietoare. Senzația e exact pe dos, îți dorești să mai fie. Sau cum zice românul: își merită fiecare leuț. Cu precizarea că, să cumpărați bilete de casa teatrului, comisionul online este ridicol de mare.
Informații aici.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
