Doar întâmplarea a făcut să ajung în aceeași săptămână la două premiere (una din ianuarie) și, culmea, cu subiecte axate pe actualitatea imediată, prezentul din cadrul ușii, ambele pe texte autohtone.
Desigur, tentația e mare, „viața bate filmul”, și atunci, de ce nu și teatrul.
„Secundar” de Alexandra Badea
3 ½ din 5 stele
Era doar o chestiune de timp până când Alexandra Badea să fie rechemată la TNB pentru o nouă montare, după succesul „Exil”. O nouă producție tot atât de actuală prin temele interogate, cât și prospețimea formei teatrale.
Așa a apărut un nou text de laborator, de această dată, nu despre problemele trans-generaționale ale migrației și tranziției, ci despre relații în trecut, prezent, despre putere, dominare, clacare, resemnare, superficialitate, neîmpliniri, neliniști, crize, postura de secundar sau principal, sau deloc, izolare. Nu e chiar un sumar clinic, dar cam acolo duce. E un text care ne cuprinde pe toți, de la prejudecăți la sloganuri goale, de la sentimente împărtășite la autozidire.
O analiză a societății plasată cu acțiunea într-un teatru, în pregătire fiind o piesă despre un spital-doctori, dar pretextat doar ca metaforă. Cumva, între Shakespeare și Cehov. „All the world’s a stage” („As You Like It”) și Pescărușul. Incluzând și reproducerile ce tronează pe scenă, respectiv, îmbrăcarea în mister a afișului. Grupul statuar Monument aux Morts de Lambesc și portretul (de luptătoare) al Ioanei d’Arc, pictat de Sir John Everett Millais. Când am văzut afișul m-am și întrebat, what’s „secundar” has to do with it?
O desfășurare de forțe cu un arsenal de replici, solilocvii greu de combătut. Aflată exact la limita dintre captare și procesare totală sau deconectarea definitivă. Probabil, cu textul tipărit șansele de rămânere în starea de spirit cresc.
După părerea mea, probabil, prea multe teme, flash back-uri, multe mesaje pe cmp de frază. Câteodată m-am simțit ca la școală când un profesor venea și își turuia lecția.
Desigur, Alexandra Badea știa asta din start. Motiv pentru care a creat o intrigă regizorală foarte deșteaptă. Așa că, nimic nu lâncezește. Iar, paradoxal, dinamismul nu e furnizat de mișcarea scenică și/sau coregrafii slabe, dar nu deranjează, ci, de cinematografizarea teatrului. Împărțirea scenei în mini platouri, între scene in sau off, dress up și undress în costume și haine de stradă, culminând cu burlescul scenei de final, filmări și proiecții live. Foarte inteligent, dar sunt ritmul și succesiunile cărora e greu să le ții pasul. Sesiunile de terapie, dialogurile, monologurile te aruncă într-un carusel în care trebuie să te ții bine să nu zbori din el. Și Ceaikovski ar fi pălit la o asemenea cadenza. Însă, așa cum am spus, cu riscurile de rigoare.
Deși, dacă nu ești încă amețit, n-ai cum să nu admiri felierile ficțiune – realitate și invers. Teatru în teatru, viață în viață și combinat, teatru-viață.
Poate, laboratoarele acelea de construcție a scenariului se vor continua cu niște laboratoare post producție, pentru a testa cam cât din ce se vede și aude este asimilat, produce excitație intelectuală sau, din contră, eu zic din comentariile auzite prin parcare, nimic științific, produce nedumerire. E păcat să se piardă. Rând cu rând, textele sunt prețioase.
Să nu cad în aceeași patimă, câte ceva despre interpretări.
Piesa a zămislit 8 personaje, 4 la 4. E un cor din care ies pe rând soliștii să-și declame partitura. Din acest punct de vedere, adică, strict al meu, n-am fost prea încântată. Timbrele vocale foarte asemănătoare au încetinit procesele de asimilare. Singura care a ieșit din acest peisaj a fost Diana Dumbravă. O tonalitate distinctă, o dicție lucrată, bănuiesc că, și din cauză că e personajul cu trivialitățile. Și Istvan Teglaș, la băieți, dar cred că l-a ajutat și postura istericului. Iar dacă la băieți au fost niște nuanțe, Emilian Oprea, Alexandru Potocean, Mihai Călin, pentru fete, Ada Galeș, Crina Semciuc, Cosmina Olăroiu, nici atât. Toată lumea va spune că se compensa prin gros planurile proiectate, dar nu, nu există compensație între hertzi și lumeni și candele.
Scriitura conturează personajele cu multe tușe și nuanțe, iar actorii fac, la propriu, un tur de forță, uneori, se întâlnesc în turniruri, alteori, de-abia se aud șoptind. Un angajament care trebuie lăudat, iar aplauzele de final cred că i-au răsplătit.
Citește și: România în top 10 european ca număr de spectatori ai filmului „Maria”
Cel mai interesant personaj mi s-a părut Marta (Cosmina Olăroiu) pentru că are și o parte simbolistică puternică. Ea este cea care, mergând spre rolurile din societate, poartă pe umeri sentimentele neîmplinite sau nerecunoscute și este considerată, prin sinceritate, afectată emoțional. Iar de aici, mai e doar un pas spre alienare. Fragilitatea umană e transformată de fiecare funcție de caracter, în negare, în auto-sprijin pentru propriul/ile eșec/uri, în trambulină, există și un empatic. Olăroiu are profunzime în interpretare, doar că, din dorința de a reconstrui gălăgia de care suntem toți cuprinși-învinși în această lume, undeva, se pierde pe drum, dar aș spune că nu din vina sa. Acum, vorbim de un spectacol la premieră și nu e exclus ca, pe măsură ce spectacolul se rodează, să găsească cheia interpretării celei mai bune.
Informații și bilete aici
„Iată-ne aici!”, un musical de Andrei Radu și Natalie Ester
3 ½ din 5 stele
M-am dus la spectacol pentru că 3 dintre numele prezente pe afiș fuseseră și pe afișul „Thrill Me” (citește aici), un musical de cameră pe care îl recomand. Diferența constă în faptul că aici era vorba de o întreprindere neaoșă, poate în premieră pentru autori, pe când primul e scris/compus de niște experimentați.
„Iată-ne aici!” este titlul omonim al unei piese Rockabella, Teodora Moroșan, piesă care vorbește despre transformările pe care le parcurgi fără ca nimeni să te fi avertizat despre ele. Cam aceasta e și tema spectacolului. Piesele cântate provin de pe diverse albume.
Un grup de tineri, cinci, colegi de școală, prieteni, sunt surprinși în două momente definitorii în viața fiecăruia. Inocența tinereții, starea de visare de la sfârșitul anilor de liceu, și, cu un decalaj de zece ani, unde a ajuns fiecare dintre ei pe fondul conjuncturilor și situațiilor cărora au fost nevoiți să le facă față.
Pentru astfel de subiecte vor exista întotdeauna două tipuri de spectatori. Cei ca mine, care văd că tinerii nu prea știu să gestioneze libertatea totală, cea pentru care unii dintre noi și-au jertfit viața. Și cei tineri care își văd reproduse propriile povești, descrise propriile angoase sau fericiri. Așa se face că, în timp ce pentru babaci migrația era un vis, pentru tineri a devenit un coșmar, chiar dacă, teoretic, ei sunt la fel de aventuroși, pasionați, ambițioși ca toate generațiile de tineri care s-au succedat până la ei de la primul homo sapiens încoace.
Chiar te gândești că, acum 36 ani, un astfel de musical nu ar fi putut exista decât ca narativ distopic.
Aici, discuția poate fi prelungită dacă intrăm în tipul de mesaje, pentru că, nu e cazul de față, aceste subiecte, în anumite abordări, au devenit mai mult niște trimiteri stângiste.
E interesant construită intriga și personajele bine desenate.
Fără o critică per se, e de lăudat demersul întreg, dozajul dramatic e ușor scăpat din mână. Prima jumătate intensă, cu replici suculente, susținute și de o mișcare scenică conectată cu muzica și textul, Andrei Radu și Natalie Ester (și regia alături de Ionuț Grama), pentru ca, în partea a doua, ritmul să se schimbe total, stagnând dramaturgic. Sigur, intrăm într-o altă perioadă a vieții personajelor, altă cadență, însă, pentru a ține adrenalina la același nivel, ar fi trebuit compensat. Așa, a apărut doar diluat. Iar, cumva, filonul emoțional a dispărut.
Scenografia simplă și fun, având cutii colorate imitând boxe muzicale, tinerețea e apanajul muzicii, și fiecare generație cu muzica sa. În fundal, o tablă de școală, pe podea fragmente (cioburi) din aceeași tablă, pe care sunt scrise, colorate, desenate, cuvinte pe care tinerii le consideră necesare, esențiale etc.
Muzica are vibe de indie rock și baladă. Dacă ar fi fost live era mult mai bine, dar constrângerile financiare bănuiesc că nu permit această extravaganță.
Actorii muncesc de trei ori, cântă, dansează, interpretează.
Dragoș Ioniță și Andrei Mărcuță, din nou, cu roluri foarte bine interpretate, dar și ceilalți sunt pe măsură. Remarca mea, adică surpriza plăcută, a fost Andreea Gaica în rolul Antoniei. Timbral foarte potrivită pentru rol, la fel și interpretarea. Ivona este un personaj pivotal, pentru care Oana Laura Gabriela n-a avut sau n-a accesat toate resursele, vocal a stat bine. Andrei Duțu fără reproșuri, însă, și fără sclipirea care face rolurile secundare sau mai mici memorabile.
Informații și bilete aici
Citește și: Teatru – Carmen Lidia Vidu, de la visare la marea schimbare
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
