Premiera teatrului Odeon nu vine pe un teren virgin, acesta cochetând și în alte ocazii cu scrierea celui mai de seamă reprezentant al suprarealismului de la noi, Gellu Naum. Dintre recentele momente Naum, „Jurnalul lui Robinson Crusoe” după „Insula”, regia Mihai Mănuțiu, sau regretata Oana Ștefănescu recitând poezia „Răspântia” (înregistrare teatrul Odeon).
Pare și un act de curaj în peisajul actual în care bulevardismele și răstălmăcirile ieftine au invadat viața teatrală, să vii cu un autor care n-a fost înțeles nici pe vremea sa și apoi a fost uitat, dar mai ales cu teatru care face apel nu numai la calitatea spectatorului cât mai ales la deschiderea sa în lumea artelor.
Dragoș Galgoțiu, un regizor de excepție și foarte subestimat, unește în montarea sa două genii, Dali, dintre inițiatori, și Naum. Dali este „locul comun” pentru suprarealism.
Rezultatul este un spectacol cu o estetică desăvârșită și o reușită actoricească de zile mari.
Se știe că pentru Naum, problema a fost apropierea de public, și-atunci Galgoțiu a ales forma vizual-Daliniană pentru că face cea mai directă punte între un text suprarealist și realitatea sălii. Cel mai probabil, dacă copiii ar fi ghidați spre textele sale pentru copii, atunci, în teatre i-am vedea dramaturgia stagiune de stagiune.
Galgoțiu a făcut un mix, a compilat perioade. Astfel, a renunțat la personaje și replici din textul original pentru a introduce personajul Dali, respectiv texte existențiale pentru curentul suprarealist, referințe la „Manifestul Galben” sau la Kurt Schwitters „Doisprezece”.
Nostalgia timpului, cu vise, gânduri, iubiri, care nu s-a scurs încă, sîntem în locul unde timpul e oprit la ora 08.00 PM, nostalgia lucrurilor care urmează să se întâmple. Un backward-forward permanent, prin repetiție și permanentă rostogolire a unui imens ceas pe scenă. Un spectacol între lumi, absurd și real, poezie și tăcere, mișcare și nemișcare.
E o experiență rară, începând cu raritatea cu care se joacă textele lui Naum. Vizual, alege ficțiunea cinematografică a începuturilor filmului mut și stilul acaparator al suprarealismului. O scenografie minimalist-simbolică, costume perfect gândite pe roluri, luminile și video-animațiile sînt inteligent folosite, nu sufocă scenografia.
Dar, poate, cea mai importantă parte revine actorilor. Partitura fiecăruia e completă. Rostirea calibrată timbral perfect, ca într-un concert vocal simfonic, mișcarea scenică – coregrafia fluidă și perfect integrată textului, interpretarea inteligentă.
Încep cu „mezinii”, probabil, unii dintre cei mai buni actori ai generației lor. Îi urmăresc de ceva timp și nu m-au dezamăgit. Eduard Trifa în stilatul, nemulțumitul și misteriosul Klaus. Vlad Bîrzanu în rolul lui Maus, un Charlot (după costumație) trist, visător, îndrăgostit (de Melania), un rol complicat, intens, în care parcă plutește pe scenă.
Sabrina Iașchievici în ingenua Melania, abrutizată de tatăl bețiv, pare păpușa frântă, juna care tânjește după dragostea adevărată. Cei doi parcă sînt rupți din „Luminile Orașului”, filmul lui Chaplin.
Inepuizabila Ruxandra Maniu, în rolul Doamnei Burma, matroana tuturor tipurilor de sentimente de iubire. Marian Ghenea în Papus, tatăl opresiv și bețiv, un rol mânușă. Anda Saltelechi este îngerul ucigaș care slalomează pe scenă, dezvăluindu-și treptat „fața”. Scurtă, dar memorabilă apariția Scafandrului Cocles interpretat de Laurențiu Lazăr. Noul personaj, Salvador Dali este interpretat de Meda Victor. O misiune grea.
Ea este cea care prezintă „Manifestul Galben”. Rolul e foarte bine construit, iar interpretarea este flamboaiantă – între cabaret și circ, inteligentă, de altfel, fiecare nouă intrare în scenă energizează atmosfera. Și, Ionel Mihăilescu în rolul lui Taus, un personaj sobru preocupat de „starea” timpului și „persistența memoriei”.
Cum spuneam, este o montare senzorială, hiper artistică și suprateatrală. Orice încercare de a vorbi realist despre ea, eșuează.
41/2 stele din 5.
Distribuție și program
