Destinul unei țări nu poate atârna de bunul plac al unor personaje numite politic într-un regim care nu mai există.
Tirania nu se instaurează spontan, cu proclamații solemne urbi et orbi și declarații bombastice, ci pas cu pas, treptat, insidios. Toți tiranii, de la Cezar la Putin și Xi, trecând prin Stalin și Hitler, au parcurs în mod obligatoriu o etapă legalistă. Lege cu lege, decret cu decret, beneficiind de majorități fidele și înfricoșate, sunt eliminate toate drepturile, constrângerile constituționale și piedicile legale și se deschide calea puterii personale. La sfârșitul procesului, întreaga putere legislativă, executivă și judecătorească se află în mâna tiranului, dar această etapă pre-tiranică, legalistă, pare esențială pentru a asigura acumularea pașnică a întregii puteri și adaptarea populației la condițiile tiraniei.
În România postdecembristă au existat cel puțin trei tentative de transfer de la libertate la tiranie. Prima, sub Năstase, care reușise să-și consolideze puterea personală peste limitele Constituției, a doua, în 2012, când USL a ajuns până acolo încât să încerce să modifice legea ulterior referendumului pentru a schimba listele electorale ca acesta să poată fi validat, și a treia, sub Dragnea, care a atacat justiția pentru a o subordona partidului.
Astăzi, principalul instrument legal (mai nou, și de legiferare) al tiraniei este Curtea Constituțională. Al doilea, Inspecția Judiciară. Să luăm un exemplu factual, pentru că, dincolo de verbiajul juridic, ceea ce contează cu adevărat sunt faptele. Cazul Secției Speciale de investigare a infracțiunilor din justiție, SIIJ. Factual, SIIJ are două roluri. Să protejeze infractorii cu gulere albe, politicienii, funcționarii și oameni de afaceri acuzați de corupție și să intimideze și să terorizeze magistrații – în special procurori, în special procurori DNA – care îndrăznesc să întocmească astfel de dosare. În fapt, lucrurile se întâmplă în felul următor. Dacă un procuror (DNA) îndrăznește să întocmească un dosar de corupție la nivel înalt, atunci cineva din anturajul acuzatului depune în mod inevitabil o plângere penală la SIIJ împotriva respectivului procuror. SIIJ preia dosarul de la DNA, pe care, într-un final, îl clasează și declanșează, în schimb, prigoana împotriva procurorului.
Rezultatul este ridicarea unui scut de protecție în jurul celui acuzat de corupție și intimidarea magistraților. Ceea ce se obține, în final, este o clasă superioară, privilegiată, de indivizi aflați deasupra legii, protejată eficient de SIIJ, și o Justiție amenințată, intimidată, aflată la bunul plac al agenților juridici ai corupției. Aceste consecințe factuale ale existenței SIIJ încalcă în mod flagrant Constituția. Cu toate acestea, CCR a declarat SIIJ constituțională în două rânduri. A doua oară, pe 8 iunie, după ce Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a decis, practic, că Mecanismul de Cooperare și Verificare este obligatoriu pentru România și, cum MCV cere desființarea SIIJ, că SIIJ trebuie desființată.
CCR a recurs la o interpretare abuzivă. CCR a luat un articol din Constituție, 11, care la aliniatul 3 afirmă că „În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”, pe care l-a pus în opoziție cu un alt articol, 148, care, la aliniatul 2 statuează: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. CCR pretinde că formula „legi interne” înseamnă exclusiv „legi infraconstituționale”. În consecință, potrivit CCR, Constituția României „bate” tratatele UE, iar deciziile CCR „bat” deciziile CJUE. Ceea ce este, în mod flagrant, fals.
În primul rând, că ambele articole nu se află în opoziție, ci prevederile art. 148 se adaugă la art. 11, pentru că, altfel, întregul Titlu din Constituție despre integrarea europeană ar fi superfluu. Ceea ce nu este așa, pentru că respectivul Titlu, care include art. 148, reglementează condițiile cedării de suveranitate, inclusiv în chestiuni constituționale și de justiție, către Uniunea Europeană. Peste tot în UE, dreptul european este mai puternic în raport cu dreptul intern. Acolo unde o țară nu respectă, de exemplu, o decizie CJUE, se află în situația de a nu respecta tratatele. Dacă ducem la concluzia ultimă pseudo-raționamentul celor șapte judecători CCR, dacă legea fundamentală a României este mai puternică decât tratatele, iar deciziile CCR mai puternice decât cele ale CJUE, atunci, cum tratatele instituie supremația dreptului european în raport cu cel național, CCR ar trebui să declare neconstituționale ratificarea tratatelor Uniunii și implicit aderarea la UE pentru a fi consistentă cu ea însăși.
Or, destinul unei țări nu poate atârna de bunul plac al unor personaje numite politic într-un regim care nu mai există. CJUE a decis că instanțele românești pot neglija sau hotărî chiar împotriva unei decizii CCR, dacă aceasta încalcă legislația europeană și/sau deciziile CJUE. CCR a spus că judecătorii nu au acest drept. Singurul răspuns este că „ba îl au!”. Mai mult, cred că judecătorii nu au doar puterea, ci și datoria de a neglija deciziile CCR, începând chiar cu cea din 8 iunie, și să aplice cu curaj hotărârile CJUE, pentru că ei sunt singurii care în acest moment pot (re)pune justiția pe traseu european și ne pot elibera de tirania CCR.
Articolul a fost publicat mai întâi în Revista 22
