4 ½ din 5 stele
Teatrul Național de București (sic!) își încheie anul cu un instant classic. Piesa „Mary Stuart” adaptare de Robert Icke după Friedrich Schiller, în regia lui Andrei Șerban.
La numai 38 de ani, Robert Icke este demult un star. Darul său de a prelucra clasici în cel mai natural și condescendent mod, atât ca dramaturgie, cât și ca regie, i-a adus recunoașterea și din partea tradiționaliștilor, și a moderniștilor. Producțiile sale devenite legendare, odată la Teatrul Almeida, ajuns rapid un Mecca al teatrofanilor, și-au răspândit faima urgent peste granițe.
Înaintea lui Icke, de povestea scrisă de Schiller a fost fascinat și compozitorul Gaetano Donizetti, care, cu ajutorul libretistului Giuseppe Bardari, transformă piesa în operă, Maria Stuarda. Și aici, de menționat o superbă interpretare a sopranei Adela Zaharia, pe care am văzut-o la Oper am Rhein, Düsseldorf. Mă gândesc că poate îi dau o idee maestrului.
Prin urmare, ne putem imagina că Icke este un „libretist” al zilelor noastre care ne aduce „muzica” lui Schiller mai aproape. Alegerea cred că nu s-a datorat doar textului imens, eternității și universalității temelor, ci și acestui spirit de a face cumva lumină, dreptate. Impropriu spus, pentru că nimeni nu știe cum a fost exact, tot ce aflăm e trecut prin filtrul unui autor. Pe de altă parte, cea mai expusă, obiectiv sau subiectiv, a fost personalitatea reginei Angliei, Elizabeth I. Implicit, The Winner Takes It All.
Tragedia își desfășoară acțiunea înaintea decapitării Reginei Scoției la castelul Fotheringhay, după ce petrecuse aproape 19 ani, reținută cu domiciliu forțat, în Anglia.
Mary Stuart este închisă nominal pentru uciderea soțului ei, Darnley, dar, de fapt, pentru că și-a împins norocul, revendicând tronul Angliei deținut de verișoara sa, regina Elizabeth I. Elizabeth ezită să-i semneze condamnarea la moarte. Mary, catolică, este o amenințare pentru tronul ei protestant, iar cu numeroși prieteni și susținători în Scoția, Franța, Papa, execuția sa poate fi și mai periculoasă.
Mary află că Mortimer, nepotul unuia dintre tutorii ei, s-a convertit la catolicism și lucrează în secret cu prietenii ei francezi s-o elibereze.
Consilierii Elizabethei sunt și ei împărțiți cu privire la soarta lui Mary. Lordul Burleigh, înaltul trezorier, îi spune că execuția trebuie efectuată; contele de Shrewsbury, Talbot (pe distribuția noastră e tot Lord), consideră că legea nu a fost aplicată în mod corect; iar Contele de Leicester, care o sprijină în secret pe Mary și s-a alăturat lui Mortimer, spune că sentința trebuie să rămână, dar că execuția nu e o urgență. Dar, aceasta e doar o parte a intrigii. Elizabeth, ea însăși, a făcut un plan pentru ca Mary să fie executată sau ucisă fără ca vina să cadă asupra ei.
Leicester se teme că poziția sa duplicitară este pe cale să fie descoperită. Pentru a-și restabili propria reputație, el îl denunță pe Mortimer ca trădător. Pentru a evita incriminarea lui Mary, Mortimer se sinucide.
Gloata din stradă strigă pentru execuția lui Mary, considerată vinovată de tentativa, regizată, de asasinare a Elisabetei. Burleigh și Davison, secretarul de stat, îi aduc acesteia mandatul de execuție pentru a-l semna. Regina decide că poate fi liberă numai când Mary va fi moartă și semnează mandatul. I-l returnează lui Davison, dar este intenționat ambiguă în a preciza dacă el va deține documentul sau dacă va efectua execuția. Burleigh ia mandatul cu planuri să-l execute. Mary, când a aflat despre iminenta execuție, se împărtășește, lasă ultimele cereri și își ia rămas bun de la Leicester. Odată execuția finalizată, Elizabeth transferă sarcina responsabilității lui Burleigh și Davison. Îl alungă pe primul pentru insubordonare și îl elimină pe cel din urmă. Leicester ștersese putina, în secret, în Franța.
Elizabeth iese învingătoare și în siguranță, dar complet singură. The queen has lost her friends but not her crown, dar ce e coroana? „Coroana e o închisoare din pietre prețioase”.
O montare regină
Revenirea maestrului în Teatrul Național trebuia să strălucească. Și a fost numai artificii. Nimeni nu neagă generozitatea textului, dar să fim serioși, câte brățări de aur n-au fost văzute topite degeaba sau dispărute?
Sunt câteva tăieturi. Personaje. Tăieri, zic eu, bune. Pe de-o parte că, publicul românesc și-a pierdut antrenamentul concentrării, mai ales în cazul presiunii pe care o pune un text de înaltă densitate, și, deși credeam că doar la concertele simfonice se pleacă la pauză, am văzut că și acum s-a plecat!?! Greu la deal. Mucaliții ar putea să mă contreze, să zică că or fi primit oamenii vreun apel urgent.
Pe de altă parte, stilistic, cred, e un câștig prin rămânerea doar a celor două personaje feminine, judecând atât prin prisma registrelor vocale, diferențierile pun mai bine în valoare eroinele, cât și vizual, pentru că doar personajele feminine poartă veșminte colorate, în întunecimea gotică creată de scenografie, costume, fundal sonor.
Nu e vreun reproș, dar trebuie să spun că de câteva ori, traducerea mi-a sunat rigid, nu cu susurul curgerii cristaline.
Regizoral – scenografic – design (lumini, costume, muzică) – montarea este o lecție de estetică și subtilitate teatrală
Fundalul e dominat de un „perete” de cărămidă care devine și ecran de proiecție. Lateralele scenei sunt flancate de „ziduri” înalte, cenușiu-negre, cu ferestre înguste, o reinterpretare în stil modern a interioarelor de castel, dar fără să obosească ochiul cu candelabre sau vitralii. În centrul scenei, pe rotativă, sunt stilizate podiumul tronului, eșafodului și oferă necesarul – trepte, rampe, bănci- pentru delimitarea succesiunii scenelor. De deasupra, un panou, decupat circular pe interior, coboară în momentele declarate de intimitate sau secretomanie pentru reducerea volumului încăperii. Puținul mobilier are un design ultrarafinat, auriu, reprezintă, totuși, o casă regală, și este singura pată de culoare din recuzită. Și, obișnuita pasarelă din sală, obișnuită pentru multe din montările sale, care simbolizează culoarele castelelor medievale, acelea care dețin mai multe secrete și mistere decât încăperile în sine. Sunt locuri de evadare, refugii de meditație, portaluri pentru descărcări nervoase, locuri ideale pentru asasinate. Scenografie Helmut Stürmer.
Proiecțiile sunt inteligent concepute și cumpătat oferite. O deschidere care marchează reperele temporale, în mișcare, poți asimila cu o monedă, sau un cap de ruletă medievală gen șurub, care îți arată că soarta face ca tu, spectator, să fii martor doar al povestirii faptelor, față de cei care au fost martori activi la fapte. Câteva proiecții de porți în stilul vremii. Există și acel mixaj cinematografic între spații, Mary Stuart după gratii, de ex, și ce urmează să se întâmple în scenă, combinații menite să clarifice narațiunea și să amplifice trăirile personajelor. Iar cele mai reușite artistic, pentru mine, sunt proiecțiile gloatelor. Mulțimi de capete, identice, care se transformă funcție de mesaj, în cranii, sau devin difuze-manipulate, până spre final când se transformă în tigve proiectate în revers. Proiecția se închide rotund cu reperele temporale, un fel de atenție!, dacă tu uiți, asta nu înseamnă că nu se poate repeta. Video Andrei Cozlac.
Costumele impecabil concepute și realizate, exact în spiritul personajelor, stil și personalitate, respectând, inclusiv, la decapitarea lui Mary Stuart juponul roșu, conform descrierilor vremii. Corina Grămoşteanu.
Coloana sonoră este bine ancorată în narativ, punctând și elevând momentele tragediei, doar că sunetistul trebuie să lucreze la volum, pentru că, de câteva ori, a acoperit vorbitorul. Alexei Țurcan.
Mișcarea scenică are vigurozitate, și deși continuă, nu e obositoare, cu nota bene pentru coregrafia contelui de Leicester, prădătorul șarmant. Scenele cu mai multe personaje sunt lucrate cu migală de pictor. Asta și sunt, niște tablouri.
Dacă pentru punctarea unor fapte incriminatoare, sau ultimele dorințe ale lui Mary, folosirea microfoanelor de scenă este justificată dramatic, rămâne în continuare întrebarea utilizării lavalierelor. Ok, am mai spus-o, actorii nu mai volumul celor de altă dată, nici dicția, nici tehnica vocală decât prin excepție. Decât să nu-i auzi, cum se întâmplă, mai bine să poarte lavaliere. Doar că, lavalierele astea au mai evoluat și ele, nu mai e nevoie să se și vadă. Sau să treacă la profesori, din nou. Din ăia adevărați.
Și, dezamăgește și afișul. No idea, doar o ilustrație a faptului că e vorba de două regine, două fețe ale coroanei sau coroanelor, prezentată în stil Venețian mask și în design IA sau AI, să rimeze cu Mary Stuart. Mult prea insipid și clișeistic pentru ochiul avizat. Acest vizual te duce cu gândul la o jalnică reinterpretare/pastișare a „Fantomei de la Operă”- Mask, devenit iconic. Nu zic că nu ia ochii și, oricum, față de penibilitatea afișului de la „Procesul lui Eichmann”, e un mic pas înainte pentru omenire.
Cum am spus, e text mult, greu, mustește de idei și mesaje. De la relația și lupta puterilor în stat, la rolul și nenorocirile înfăptuite de religii și supremațiile lor istorice, care atunci când n-au generat războaie, le-au întreținut; de la umanitate la cruzime; de la desfrâu la datorie; de la misoginism la woman empowerment; de la domnia legii la fărădelege; de la sacrificiu la trădare. Există și touchurile actualității, insinuante, dar nu stridente. Poetica textului e păstrată în totalitate.
E ca libretul unei opere și ca la operă, frazările, ritmul, tempi, intonațiile, contau și făceau diferența între a nu atinge spătarul scaunului sau a te plictisi, pierde șirul. Maestrul și-a făcut datoria. Există și disonanțe, nu poți să le ai pe toate, dar, de principiu, ansamblul sună excepțional.
Așa cum a fost anunțat, rolurile reginelor se distribuie prin datul cu banul. Dar trecând peste asta, eu, personal, mi-am atins scopul. Le-am văzut pe toate cele trei protagoniste la lucru.
În prima seară, Nicoleta Lefter a fost Mary Stuart. Personajul este multifațetat, chiar cu mult mai complex decât al reginei Angliei. Lefter l-a dus bine. Cu destule nuanțe pentru a-ți face o idee despre eroină care a dus o viață mai lumească, și-a iubit țara, a intenționat tot timpul să-și slujească supușii, dar soarta a întors-o din drum. Interpretarea are, însă, și linii blurate și, din păcate, în scena cheie, a întâlnirii cu Elizabeth, când ar fi trebuit să ni se arate cine e regina, brusc totul a căzut. Energia revine de-abia după. Mă așteptam să-i dea personajului mai mult din propria-i personalitate. Cumva, ea îmi aducea aminte de Hepburn (probabil, și datorită culorii părului). Potențialul este acolo, cred, însă, că mental personajul nu îi este însă complet conturat. E încă instinctul care se simte în jocul său.
Aceeași seară, Raluca Aprodu a fost Elizabeth. Regina en titre și așa a rămas toată seara. Un personaj construit milimetric, de la ținută, până la inflexiunile vocii. Mersul, gestica, fiecare controlate pe tonalități, cred că a și dormit în picioare să nu i se șteargă mișcările din memoria mușchilor corpului. Un rol bijuterie de multe carate. Jacksonian. Pur și simplu, simți venite din trecut și vindecate în timp ceea ce au fost odată fricile și nesiguranțele reginei. Transformate, acum, în subtilități de negocieri și aranjamente. Îi simți personalitatea chiar și când e transformată grotesc, conform simbolisticii de regină virgină, acel doll face. Individualitatea sa străpunge masca, chiar dacă ai fi tentat inițial să zâmbești, zâmbetul îți îngheață în colțul gurii. Imaginea finală, ghemuită, ridicând mâna dreaptă, și spectrul lui Mary trecând și luând-o cu ea, ar putea părea un moment de remușcare, ispășire. Nu, e momentul de meditație asupra datoriei celor aleși să conducă. Pot fi decizii bune care să te bântuie toată viața. Și până la proxima reîntâlnire trebuie să te împaci cu destinul. Sublim.
A doua seară a fost Mary Stuart. Doar cu o seară înainte aș fi garantat că acela a fost Rolul. Dar ziua următoare mi s-a dat totul peste cap. De-abia acum căpăta și mai multă substanță titlul piesei. De-abia acum s-au deschis toate petalele, cum erau pe vremuri jucăriile acelea, și apărea balerina în mijloc. Toate nuanțele au apărut pe display. Acele zeci de milioane de pixeli care îți dezvăluie secretul imaginii ca la microscop. Totul a devenit electrizant. Umană și caldă, seducătoare și inteligentă. Tiradele sale reci și încăpățânate, putem argumenta istoric, ascund sentimente de regret ale tinereții risipite și apoi furate. Puterea sa stă în educație, în tăria de caracter, dar, mai ales, în experiențele sale omenești. La fel și slăbiciunea. Nu vom ști niciodată dacă ar fi fost o regină mai bună. Interpretarea lui Aprodu atinge fiecare linie, urcă fiecare munte, e o călătorie pe care n-o vei uita curând. Iar din scena confruntării iese învingătoare, în ciuda deznodământului inversat și a evidenței că satârul e la Elizabeth. Acest ascendent a simțit nevoia și Schiller, respectiv Icke, să-l evidențieze. Desăvârșire.
Am și o curiozitate morbidă, cu care din roluri ar fi nominalizată la premiile UNITER, asta în caz că s-ar întâmpla, că, în general, Aprodu și Șerban sunt nume cu care jurații nu prea s-au încurcat la fel cum au făcut cu ale altora.
În aceeași seară, Regina Elizabeth a fost interpretată de Ofelia Popii. O abordare între plat și forță. Poate e și o deformație de-a mea pe voci, că nu pot să înțeleg personajul dacă nu mă treci prin registre. Chiar dacă mimica, mișcarea funcționează, apare o senzație de gol, ceva nu se suprapune. Există toate elementele personificării, dar parcă a uitat să facă amestecul. Momentele alternează, nu curg.
Dintre personajele masculine, doar unul a avut dublă distribuție, Mortimer, devenit fanatic catolic obsedat de Mary Stuart. Nu-l știam, dar Ștefan Mihai, în prima seară, l-a interpretat extraordinar. A înțeles perfect subtilitățile rolului, o construcție graduală credibilă, foarte importantă pentru că e o cheie în escaladarea tensiunii dramei. Tudor Cucu Dumitrescu, care mă lăsase cu gura căscată în “Equus” de Peter Shaffer, acum, a fost un pic mai departe, sau vrând să-și lase o amprentă specială, a reușit exact inversul.
Absolut fabulos în rolul contelui de Leicester a fost Emilian Oprea. Cum am precizat deja, a și avut dedicată o coregrafie specială, dar și știința sa actoricească i-au făcut personajul memorabil. Un playboy care, conștient de farmecul său, știe să profite și, cu puținele-i abilități, poate să se descurce în labirintul puterii. Până când nu mai poate.
Conrad Mericoffer face din Lord Burleigh un nou vârf al montării. Solid interpretat, s-a profilat ca un prototip al loialității și pragmatismului, dar și a lipsei subtilității politice și diplomatice.
Talbot, consilier al Reginei, cel care așază, încă, legile înaintea ordinelor, este interpretat de Marius Bodochi, dar, din păcate, cabotinismul nu-l ajută tot timpul.
Păzitorul lui Mary este jucat de Mihai Călin care s-a rezumat la a avea tot timpul morga omului apăsat de conștiința datoriei, săritor și servil, și de propriile simțăminte.
Davison, angajatul loial cu față umană, este interpretat de Ciprian Nicula cu o doză de fun caracteristic, și, cumva, complementar în tablou. Aiureala sa însă face momentul semnării ordinului foarte semnificativ, îi sporește importanța în analiza tiparelor umane.
Avem și o prezență exotică prin Mihai Calotă, cel care interpretează rolul Contelui Aubespine. Puțină sare și piper.
În dublu rol, Kent și Melvil, Florin Călbăjos, roluri episodice, este important pentru că dă, în start, tonul spectacolului.
Acum, rămâne să vă zgâiți pe net să prindeți bilete dacă datele oferite de administrație coincid cu agenda Dvs. Mi-e și rușine că trebuie să vă recomand ceva ce nu se știe dacă o să puteți vedea.
Eu vă zic doar că merită văzut, barem de două ori ca să-l rumegați bine. Dacă nu-l prindeți, eu vă voi anunța când se reface la Londra. De ex., cine n-a apucat bilete la Oedipe aici, poate alege la începutul anului viitor să-l vadă la Londra cu Rami Malek.
Informații și bilete aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
