4 din 5 stele
După o lungă perioadă, în care Teatrul Național de Operetă și Musical „Ion Dacian” cam dispăruse din agendele fanilor de musical, mă refer la bătaia pe bilete, și sigur din a mea, cu câteva excepții date de punerea în scenă ale unor titluri bornă ca Next to Normal, la care se mai adaugă și, deja, cronicizata brambureală a programărilor stagionale, valabilă pentru toate instituțiile publice de spectacole, pare că pe Bulevardul Octavian Goga 1 a răsărit, din nou, soarele. Sper că această revenire să nu se dezumfle ca prin alte părți.
Musicalul „Romeo și Julieta, de la ură la iubire”, în titlul original, după piesa omonimă de W. Shakespeare, a fost compus de Gérard Presgurvic și a făcut furori la francezi, în 2001, de la prima reprezentație, unde decorurile au fost semnate de Petrika Ionesco. Nu e de mirare că a devenit instant franciză internațională. La noi a venit în 2009.
Este reluat acum, sub conducerea scenică a aceluiași KERO® – Kérenyi Miklós Gábor, al cărui concept este ușor schimbat față de original. Având aceeași echipă de bază, a renăscut acest musical de o frumusețe rar întâlnită.
Citește și: Teatru – Carmen Lidia Vidu, de la visare la marea schimbare
Povestea clădită pe pasiunea și nebunia iubirii căzută în intrigile futile ale lumii, unde tinerețea plătește tribut urii și libertatea este sufocată de convenții sociale, este, parcă, ecoul pe care îl auzim zi de zi.
Dar e povestea pe care poți clădi orice. Trebuie să fim recunoscători că ne-am născut după Shakespeare și nu înainte. Să ne gândim și la Prokofiev, baletul.
Și dacă intriga este la locul său, pentru dramatizare, în versiunea originală au fost imaginate personaje noi. Dar statutul canonic al tragediei este păstrat intact și asta, cred că, a ajutat foarte mult.
Pe lângă limbajul modernizat, Presgurvic a adăugat scene noi pentru a oferi unora dintre personaje mai multă profunzime psihologică. A extins prezența personajelor adulte, precum, mama lui Romeo și părinții Julietei. Lady Capulet e un fel de purtătoare de cuvânt a tuturor personajelor feminine de pe scenă, care deplânge destinul comun al femeilor. Dintre personajele mai tinere, cea mai semnificativă schimbare îl privește pe Tybalt, care este mai agresiv și mai violent, datorită atmosferei pline de ură în care a crescut, este „fiul urii”.
Citește și: România în top 10 european ca număr de spectatori ai filmului „Maria”
Muzica, pe de altă parte, este la granița dintre pop, pop-rock și mock opera. Ceea ce îi asigură musicalului și dinamică, dar și prestații muzicale de o sensibilitate aparte. Hituri, precum „Verona” sau „Les Rois Du Monde” (care menținea atmosfera și pe timpul pauzei, pe estrada din fața teatrului), sau duete sfâșietoare ca „Aimer” fac experiența extraordinară și ridică emoția la cote maxime.
Și începe…prologul și povestitorul „Toate poveștile încep la fel..”. Pe scenă ne întâmpină un decor (Bela Gotz) care amintește de Verona medievală/renascentistă, a fost reconstruit celebrul balcon, ce ține de iconografia vremii. Costumele, însă, sunt post moderniste (Rita Velich). Există și un lucru pe care l-aș reproșa vizavi de distincția între cele două familii, fad punctată, practic, vezi numai negru și dacă ai timp, de-abia sesizezi bentițele colorate diferit ca însemne ale celor două familii.
După prolog, vine momentul cheie, deschiderea, care, la fel ca la orice film, roman, operă, balet, trebuie să fie puternică pentru că, de aici se setează tonul și ștacheta spectacolului. „Verona” este melodia de deschidere. Un adevărat hit button care a fost excepțional interpretat de Victor Bucur, fost Mercutio, în distribuția inițială, iar răspunsul publicului a fost clar. Se intrase cu brio în atmosfera de musical.
Marea deosebire între premiera din 2009 și cea de acum sunt vocile. Evident, sunt altele, există și interpreți din distribuția inițială pe rolurile secundare, dar e vorba de tiparele vocale alese. Dacă la premieră a fost preferată vocea pop, voce de actor cântăreț, Jorge sau Lucian Ionescu, acum, s-a mers pe voci profesioniste, tenori, soprane.
A sunat altfel. Dar depinde de gusturile fiecăruia să judece dacă a fost mai bine sau mai rău. E clar că ceva s-a pierdut, ceva s-a câștigat.
În distribuția văzută de mine, Andrei Mihalcea, Romeo, și Cristina Popa, Julieta, au dezvoltat foarte bine personajele. Puțin out of control la început, Mihalcea, pe măsură ce timpul trecea, devenea din ce în ce mai bun. Celor doi le-a reușit și chimia timbrală din duete. E adevărat că partea lui Romeo e mult mai generoasă, muzical și scenic, și tocmai de aceea este și mai impresionant ceea ce administrează, astfel încât, să te acapareze cu totul.
Mercutio și Benvolio au fost interpretați de Victor Ion și Dragoș Ioniță. Dacă la capitolul joc scenic au fost din poveste, la partea muzicală am fost un pic dezamăgită de Ioniță, pe care îl mai văzusem în două spectacole muzicale, unde și-a dus bine rolul. Aici, ce-i drept, sunt alte cerințe, n-a reușit tot timpul să fie egal.
Laur Drăgan a fost un Tybalt superb. Fără să aibă o voce ieșită din comun, prezența scenică și intrarea în personaj l-au făcut memorabil.
Florin Budnaru, Georgiana Mototolea și Adina Sima, Nicholas Lupu au revenit în rolurile Paris, Lady Capulet și Lady Montague, părintele Lorenzo, deci, pentru aceste roluri totul a fost asigurat.
Dintre mai nou veniți, Tina Munteanu, în rolul Doicii, și Alexandru Onea, Capulet soțul, s-au achitat foarte bine de roluri. Cu un bonus pentru Tina Munteanu care a adus un plus timbral Doicii.
Foarte lucrate și bine interpretate și rolurile episodice.
Multă prospețime a venit din fosă, orchestra dirijată de Alexandru Ilie am simțit că și-a schimbat și sound-ul spre bine, față de ultima dată când am auzit-o. Demult.
Corul este un personaj cheie. Asigură atmosfera, subliniază mesajele, și membrii corului au făcut-o cu aplomb, poate, uneori, distorsionat de sonorizare. De fapt, sonorizarea, încă, e punct nevralgic pentru tehnic.
Și, bineînțeles, partea de coregrafie (Eva Duda, Viktoria Barta), până la urmă, stâlp de bază într-un musical. De-acolo se preia energia și dinamica. Ansamblul mișcărilor alese solicită nu numai ritm, ci și fizicalitate și atenție la sincronizare. Cu mici inadvertențe, rezolvate elegant, e vorba și de o rutină care trebuie să vină, dansatorii au activat centrii de adrenalină ai spectatorilor. Era foarte simpatic să-i vezi dansând pe-afară la pauză și după spectacol. Și nu erau neapărat toți tineri (sic!). Subliminal așa se rămâne în spectacol, în starea spectacolului.
Probabil că, mai bună decât orice cronică e experimentarea pe propria piele.
Informații și bilete aici
Citește și: Teatru – TNB: „Secundar” și „Iată-ne aici!”
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
