Distrugerea parțială a Podului Crimeei și bombardamentele sălbatice ale Rusiei au generat noi narative din partea propagandei Kremlinului, preluate și la noi de agenți deja de notorietate sau de idioți utili. Este momentul să judecăm cu capetele noastre.
„Avarierea Podului Crimeei a justificat recentele bombardamente”. Nu. Acestea doar au transformat Rusia în stat terorist.
După avarierea gravă, sâmbătă, 8 octombrie, a podului de peste Strâmtoarea Kerci, Rusia a răspuns cu peste 100 de rachete și drone aruncate asupra Ucrainei. Acestea au provocat numeroase victime în rândul populației neînarmate și au produs pagube însemnate infrastructurii civile și energetice.
Era, oare, Rusia, îndrituită să răspundă astfel?
Podul care leagă malul rusesc al Mării Negre de Crimeea ocupată ilegal în 2014 era o țintă legitimă pentru armata ucraineană, în contextul invaziei. Acest pod asigura o rută vitală pentru aprovizionarea armatei invadatoare cu ehipamente, arme și muniții folosite împotriva armatei ucrainene, care duce un război drept, de apărare.
Dacă Ucraina este responsabilă cu adevărat pentru avarierea podului (ceea ce încă nu este demonstrat, iar Kievul nu a revendicat, oficial, lovitura ), trebuie să remarcăm că operațiunea a fost bine țintită, a vizat exact un obiectiv militar, are efecte strategice remarcabile și a produs un număr minim de victime.
Răspunsul Rusiei a fost disproporționat și ilegitim. Singura explicație pentru bombardamentele sălbatice ar putea fi aceea că Vladimir Putin a luat distrugerea podului ca pe un afront personal. Construcția fusese un pariu al dictatorului de la Kremlin și el însuși a inaugurat podul, la bordul unui camion.
Bombardamentele rusești au lovit ținte civile, au făcut victime în rândul populației neînarmate și experții spun că, în afară de sânge și distrugeri, nu au avut un impact remarcabil în plan strategic. În momentul în care dumneavoastră citiți aceste rânduri, armata ucraineană continuă să elibereze localitate după localitate, pe fronturile de est și sud.
În schimb, loviturile oarbe au avut ca efect continuarea înarmării Ucrainei de către aliații occidentali, un răspuns dur din partea G7, condamnarea cu o majoritate covârșitoare la Adunarea Generală a ONU și declararea Rusiei drept stat terorist de către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei.
„Cei care înarmează Ucraina nu vor pace”. Fals. Sfârșitul războiului depinde doar de Rusia.
Propaganda rusă a atins noi cote în ultima săptămână. De exemplu, nici măcar nu s-a mai obosit să prezinte bombardamentele ca vizând obiective militare, așa cum se întâmpla la începutul invaziei.
Când bombele rusești cădeau peste un complex comercial sau un spital, propaganda Kremlinului își justifica acțiunile spunând că avea informații potrivit cărora acolo s-ar fi aflat armament sau mercenari occidentali.
De data aceasta, propagandiștii ruși nu mai ascund faptul că se duce un război împotriva ucrainenilor ca națiune, că Rusia consideră legitim să ucidă orice ucrainean, copil sau adult, purtător de armă sau nu.
În aceste condiții, cum se poate vorbi despre pace? Și cam ce ar trebui să facă președintele Zelenski și guvernul său pentru pace? Să lase mâinile jos și să privească cum poporul este masacrat? Reamintim: pentru propaganda rusă, națiunea ucraineană nu trebuie să mai existe.
Ajutând militar Ucraina, aliații occidentali caută să minimizeze pe cât posibil crimele și distrugerile, prin furnizarea de sisteme de apărare antiaeriană. Și încearcă să pună capăt cât mai repede posibil nebuniei declanșate de Kremlin, sprijinind armata ucraineană în ofensiva – de succes – din sud și est.
Există, bineînțeles, o șansă pentru pace – și aceasta se află exact în mâna Rusiei. Rusia este agresorul. Va fi pace atunci când Rusia va înceta focul și își va retrage soldații de pe teritoriul recunoscut internațional al Ucrainei. E simplu.
„Dacă Rusiei i se vor face concesii teritoriale atunci războiul se va sfârși”. Greșit. Tocmai am deschide calea pentru un nou război.
Este și capcana propagandistică în care pare să fi căzut și ministrul român al Apărării, Vasile Dâncu.
Să recunoaștem, pare o perspectivă tentantă, dar înseamnă o deschidere a cutiei Pandorei.
Iar chestiunea trebuie pusă în strânsă legătură cu cererile de la Moscova privind o întâlnire la vârf între Vladimir Putin și Joe Biden – solicitare reluată imediat și de pudelul Kremlinului în Europa, premierul ungar Viktor Orban.
Nu e greu să bănuim cam ce așteaptă Putin de la o asemenea întâlnire, în afară de o nouă legitimare a sa ca jucător global: un arbitraj prin care Kievului să i se impună cedări teritoriale în schimbul păcii.
Putin s-ar întoarce către poporul lui clamând victoria și ar organiza, bineînțeles, o paradă în Piața Roșie. Europa ar răsufla ușurată, crezând că a obținut mult dorita pace (și, poate, mult doritul gaz). Ucraina ar rămâne fără vreo 10-15% din teritoriu dar măcar ar fi lăsată în plata Domnului. Sună atractiv? Ba, bine că nu!
Pentru că ar trebui să ne întrebăm imediat: ce-ar înțelege Putin din toate acestea?
Trecutul lui Putin și istoria ne învață: mesajul pentru Kremlin ar fi că Occidentul este slab, că este gata să cedeze și să-și trădeze aliații pentru propriul confort. Cam ceea ce a înțeles Adolf Hitler – și nu au înțeles democrațiile – din acordul de la Munchen din 1938, când Franța și Marea Britanie au aprobat, peste capul Cehoslovaciei, ciopârțirea acesteia și apoi ocuparea ei cu totul.
Pentru conducătorii Rusiei, semnalul ar fi că data viitoare, dacă va veni mai bine pregătită, va putea obține mai mult. Și atunci, peste capul cui s-ar putea face concesiile? Al balticilor, al polonezilor, al românilor? Istoria stă mărturie.
Apoi, un asemenea arbitraj le-ar da idei și altora să readucă în prim-plan revendicări teritoriale. Iar cei mai puternici îi vor călca în picioare pe cei slabi, cu gândul că, la un moment dat, totul se va oficializa. Lumea ar intra într-o spirală a violenței cum nu s-a mai văzut de la al doilea război mondial.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
