Ce înseamnă răspunderea penală pentru jurnaliști

Context:

Jurnalistul este responsabil în primul rând în calitate de cetățean, apoi ca profesionist să respecte legile țării.

Jurnalistul are dreptul la clauza de conştiinţă. El are libertatea de a refuza orice demers jurnalistic împotriva principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri. Această libertate derivă din obligaţia jurnalistului de a informa publicul cu bună credinţă.

(Extras din Codul Deontologic Unic al jurnalistului, adoptat în 2009)

În activitatea de informare a publicului, jurnaliștii vin în legătură cu persoane care săvârșesc delicte sau infracțiuni, iar asta i-ar putea expune pe ei înșiși. În dorința de a-i ajuta să identifice astfel de situații care le-ar putea periclita profesia, kitul de prim ajutor oferă jurnaliștilor instrumente de înțelegere a ceea ce înseamnă răspunderea civilă versus răspunderea penală și care sunt limitele acestor răspunderi. Dincolo de explicarea termenilor, găsiți mai jos trimiteri la articole ale legislației în vigoare, din Codul Civil și mai ales din Codul Penal.

Termeni: Delict versus Infracțiune

Generic, atât delictul cât și infracțiunea sunt categorii de fapte.

Delictul este o faptă a unui om care cauzează un prejudiciu cuiva și care-l obligă pe cel care prejudiciază să repare greșeala. În trecut termenul era folosit în legislaţia penală pentru a defini infracţiuni de gravitate redusă, pentru a le deosebi de infracțiuni grave, precum crima. Delictul reprezintă o încălcare a legii de mică gravitate și cade sub incidența Codului Civil.

Infracțiunea este o faptă care prezintă pericol social și e săvârşită cu vinovăţie. Infracțiunea este o faptă gravă care cade sub incidența Codului Penal. Pentru o bună înțelegere a ariilor de aplicare, găsiți mai jos pentru comparare, trimiteri la articole din codurile civil și penal.

Legislație comparată:

I. Diferența între răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală. Condiții necesare pentru atragerea răspunderii penale.

Codul civil

Codul penal

Art. 1349 Cod civil – Răspunderea delictuală

(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.

Art.15 alin.1 Cod penal

Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

Art. 1357 Cod civil – Condiţiile răspunderii

(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Art.16 alin. 6 Cod penal

Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.

Trăsături:

Faptă prevăzută de legea penală;
Faptă nejustificată (ilicită);
Faptă imputabilă (Faptă comisă cu vinovăție).

II. Infracțiuni ce pot fi comise în activitatea jurnalistică

Pentru a putea evita expunerea la acțiuni infracționale, kitul de prim ajutor recomandă citirea și înțelegerea următoarelor articole din CODUL PENAL din 17 iulie 2009.

Art. 206 – Ameninţarea

(1) Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.

(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 207 – Şantajul

(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).

(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Jurnalistul este dator să respecte dreptul la viaţa privată şi demnitatea persoanelor (inclusiv aspectele care ţin de familie, domiciliu şi corespondenţă). Amestecul în viaţa privată este permis numai atunci când interesul public prevalează în faţa protecţiei imaginii persoanei. În astfel de cazuri, îi este permis jurnalistului să prezinte public fapte şi informaţii care privesc viaţa privată

(Extras din Codul Deontologic Unic al jurnalistului, adoptat în 2009)

Articolul 226 din Codul Penal face referire la infracțiunea de atingere a vieții private, dar prin noțiunea de interes legitim, reglementează și câteva excepții.

Art. 226 – Violarea vietii private

(1) Atingerea adusa vietii private, fara drept, prin fotografierea, captarea sau inregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau inregistrarea audio a unei persoane aflate intr-o locuinta sau incapere ori dependinta tinand de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 6 luni sau cu amenda.

(2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fara drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevazute in alin. (1) , catre o alta persoana sau catre public, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.

(3) Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

(4) Nu constituie infractiune fapta savarsita:

a) de catre cel care a participat la intalnirea cu persoana vatamata in cadrul careia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, daca justifica un interes legitim;
b) daca persoana vatamata a actionat explicit cu intentia de a fi vazuta ori auzita de faptuitor;
c) daca faptuitorul surprinde savarsirea unei infractiuni sau contribuie la dovedirea savarsirii unei infractiuni;
d) daca surprinde fapte de interes public, care au semnificatie pentru viata comunitatii si a caror divulgare prezinta avantaje publice mai mari decat prejudiciul produs persoanei vatamate.

(5) Plasarea, fara drept, de mijloace tehnice de inregistrare audio sau video, in scopul savarsirii faptelor prevazute in alin. (1) si alin. (2) , se pedepseste cu inchisoarea de la unu la 5 ani.

Art. 226 Cod Penal, în practica judiciară:

Referirile de mai jos sunt de interes pentru jurnaliști deoarece conțin exemple de infracțiuni pedepsite de instanțele de judecată în spețe penale ce privesc Articolul 226 din Codul Penal. Fiecare referire are asociat un hyperlink, pentru mai multe detalii.

Decizia CCR nr. 33/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal, M. Of. 320 din 4 mai 2017

”Potrivit dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal, atingerea adusă vieții private poate fi realizată prin acțiuni alternative exhaustive – fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio – a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private. Pentru existența infracțiunii, este necesar ca oricare dintre acțiunile prevăzute în textul de incriminare să fie săvârșite, fără drept, într-un domiciliu în sens penal. Această noțiune se identifică cu acel spațiu unde subiectul pasiv locuiește, fără să fie necesar să aibă în mod formal (legal) domiciliul în acel loc. Poate fi vorba de un spațiu ocupat temporar, inclusiv o cameră la hotel sau la cămin. Locuința este acel spațiu în care trăiește efectiv o persoană, chiar dacă este vorba de un loc destinat în mod obișnuit altui scop. Reprezintă locuință chiar și adăpostul temporar sau mobil. Încăpere înseamnă acel spațiu delimitat, destinat locuirii, cum ar fi camera de apartament dintr-un apartament locuit de mai multe persoane. Dependințele sunt prelungiri ale spațiului locuit, acele entități aflate în relație de dependență față de locuința propriu-zisă.”

Decizia ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 18/A/25 ianuarie 2018

”Fapta inculpatului de a monta un dispozitiv de urmărire şi localizare de tip GPS pe autoturismul părţii vătămate (fosta sa concubină) în scopul monitorizării deplasărilor efectuate de către aceasta ar putea constitui un atentat la viaţa privată a persoanei vătămate, care însă nu este incriminată în varianta aceasta de săvârşire. (…)Din modalitatea de incriminare a infracţiunii de violare a vieţii private, rezultă că deşi, prin desfăşurarea unor activităţi de natura celor reţinute în sarcina inculpatului A. se poate considera că se aduce atingere vieţii private a unei persoane, aceasta nu este prevăzută de legea penală. Cum legea penală nu poate fi aplicată prin analogie, Înalta Curte constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului A. nu constituie (…) infracţiunea de violare a vieţii private prev. de art. 226 C. Pen.”

Judecătoria Brașov, Sentința penală nr. 701 din 18.04.2018, definitivă

”Fapta inculpatului CNB, care, în cursul lunii februarie 2017, a transmis fără acordul persoanei vătămate GSI prin intermediul aplicației WHATSAPP, către inculpatul DI, o înregistrare audio-video în care întreținea relații sexuale orale și normale cu persoana vătămată, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „violarea vieții private”, prevăzute și pedepsite de art. 226 alin. 2 Cod penal. Elementul material constă în transmiterea fără acordul persoanei vătămate GSI, prin intermediul aplicației WHATSAPP, către inculpatul DI, a înregistrării audio-video în care inculpatul C întreținea relații sexuale orale și normale cu persoana vătămată. Apare ca fiind evident faptul că înregistrarea a fost realizată cu acordul persoanei vătămate însă în alte scopuri decât acela privind prezentarea publică sau diseminarea către terți, aspect ce rezultă indubitabil din atitudinea persoanei vătămate după realizarea înregistrării, constând în aceea că a solicitat ca înregistrarea să fie ștearsă. Transmiterea înregistrării s-a realizat, așadar, fără drept, în contextul în care nu existat acordul persoanei vătămate în acest sens, prin modul în care a acționat inculpatul aducând atingere vieții private a persoanei vătămate. Urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol urmare încălcării dreptului la inviolabilitatea vieții private al persoanei vătămate, legătura de cauzalitate rezultând ex re. Inculpatul a acționat cu intenție directă, potrivit art. 16 alin. 3 lit. a Cod penal.”

Curtea de Apel Cluj, Decizia penală nr. 690 din 19 mai 2016

”Fapta inculpatului de a prezenta unor persoane înregistrarea unui raport sexual pe care acesta l-a întreținut cu persoana vătămată într-o cameră de hotel, înregistrarea fiind efectuată fără a avea și consimțământul persoanei vătămate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de violarea vieții private, prevăzută și pedepsită de art. 226 alin. (1) și (2) Cod penal. [

Fapta inculpatului care la data de 13.03.2016, în timp ce se afla la domiciliul, cu telefonul mobil proprietate personală marca Iphone 6S, a filmat persoana vătămată în vârstă de 13 ani în timp ce aceasta întreținea act sexual oral cu numitul VCV, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de violarea vieții private prevăzută de art. 226 alin. 1 Cod penal.”

Judecătoria Constanța, Sentința penală nr. 1550/2016

”Fapta inculpatului care la data de 14.03.2016, a trimis filmarea compromițătoare menționată pe telefonul mobil numitului SMC, fratele persoanei vătămate SA, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de violarea vieții private prevăzută de art. 226 alin. 2 C. pen.”

Judecătoria Constanța, Sentința penală nr. 209 din 23 februarie 2018

”Legiuitorul a înțeles să incrimineze, în textul art. 226 cod penal, trei modalități normative distincte de săvârșire a infracțiunii de violare a vieții private, în alin. 1, alin. 2 și alin. 5, incriminând în mod distinct actele preparatorii la săvârșirea infracțiunii de violare a vieții private prevăzute de art. 226 alin. 1 și 2 cod penal. Din acest motiv, nu se poate reține, concomitent, pentru aceeași situație de fapt, incidența atât a alineatului 1 cât și a alineatului 2 al art. 226 cod penal, din modul de redactare a textului de lege rezultând că cele două fapte pot fi reținute, însă numai sub forma concursului de infracțiuni.
Expresia ”plasarea de mijloace tehnice…în scopul săvârșirii…” sugerează existența unei perioade de timp între momentul plasării mijloacelor tehnice și momentul captării imaginilor (fără ca lipsa captării să înlăture existența infracțiunii prevăzute la alin. 5), ceea ce înseamnă că, în situația în care făptuitorul, cu aceeași ocazie, montează un aparat de captare a imaginilor și imediat le și captează, nu se poate reține decât alineatul 1 al art. 226 cod penal, neexistând în cauză o activitate de pregătire a săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 226 alin. 1 și 2 cod penal, pentru a se putea discuta și de modalitatea normativă a infracțiunii prevăzute de art. 226 alin. 5 cod penal.”

Curtea de Apel Brasov, Decizia penala nr. 291/2017

”Prin natura sa, activitatea de „plasare” presupune o instalare de camere de filmat secrete în locuință, greu de identificat de către victimă, în scop de spionare, ori instalarea în interiorul telefonului, fie pe linia telefonică, de aplicații ori programe informatice de ultimă oră care fac din sistemele afectate adevărați spioni.”

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 33/A/2015

”Dispoziţiile art. 226 alin. (5) şi cele ale art. 302 alin. (6) C. pen. au un conţinut apropiat, sub aspectul laturii obiective. (…) Ambele norme de incriminare ocrotesc, în ultimă instanţă, dreptul la viaţă privată, chiar dacă plasarea lor în titlurile C. pen. este diferită. Distincţia dintre cele două norme este dată de obiectul concret ocrotit. Astfel art. 226 alin. (5) C. pen. incriminează plasarea de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video în scopul săvârşirii faptelor prevăzute la alin. (1) şi (2), respectiv pentru „ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă, sau încăpere ori dependinţă sau a unei convorbiri private”. În consecinţă pentru a se realiza conţinutul infracţiunii este necesar ca plasarea mijloacelor tehnice să vizeze înregistrarea imaginilor sau sunetelor dintr-un spaţiu privat sau scopul plasării să fie acela al ascultării ori înregistrării unei „convorbiri” private. Art. 302 alin. (6) C. pen. incrirninează „Deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a comunicaţiilor”. Deşi între teza a doua a art. 226 alin. (5) şi art. 302 alin. (6) C. pen. există o relativă similitudine (…) diferenţa dintre cele două constă în faptul că cea dintâi protejează confidenţialitatea convorbirilor pe când cea de-a doua confidenţialitatea comunicaţiilor. S-a considerat că legiuitorul a avut în vedere termenul de „convorbire” în situaţia în care transferul informaţiilor se realizează în mod direct de la emitent la receptor fără intervenţia unui mijloc de comunicare pe când termenul de „comunicaţie” vizează existenţa unui mijloc tehnic de comunicare pentru realizarea legăturii între emitent şi receptor.”

Art. 289 – Luarea de mită

(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Art. 290 – Darea de mită

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.

(3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.

(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date în cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunţul prevăzut în alin. (3).

(5) Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Art. 291 – Traficul de influenţă

(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Art. 308 – Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane

(1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.

(2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Art. 360 – Accesul ilegal la un sistem informatic

(1) Accesul, fără drept, la un sistem informatic se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită în scopul obţinerii de date informatice, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

(3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită cu privire la un sistem informatic la care, prin intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe specializate, accesul este restricţionat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Dreptul la viață privată – studiu de caz CEDO

Caroline de Monaco și Ernst August von Hannover împotriva Germaniei

I. Viața privată vs Interesul general. Intruziune vs limitări

Studiul de caz vizează două plângeri făcute la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de prințesa de Monaco și soțul ei prințul Von Hannover împotriva Germaniei, în 2008. Încă din anii 90 Caroline de Monaco încercase pe cale judiciară să obțină în Germania interzicerea publicării în presă de fotografii din viața ei privată. În 2004 obținuse o hotărâre CEDO favorabilă de garantare a dreptului de respectare a vieții private, conform articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin 2002 cei doi soți alături de alți membri ai familiei de Monaco fuseseră fotografiați în spații publice, iar fotografiile fuseseră publicate de tabloide germane, preluate și de un post TV. În plângerea CEDO din 2008, Caroline de Monaco și soțul ei încercau să obțină o hotărâre a Curții Europene de interzicere totală de publicare de noi a fotografii ale lor în revistele germane.

Articolul 8 – Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţă publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

(Convenția Europeană a Drepturilor Omului)

Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementeză la nivel european obligația statelor membre de a respecta drepturile omului. Aducerea la cunoştinţa publicului a unor informaţii, false sau adevărate, referitoare la trecutul unei persoane atrage aplicabilitatea Art. 8, Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Includerea vizează și presa. Analizând speța, Curtea Europeană a luat în considerare situația că aparițiile incriminate din presă ar fi putut afecta reputația celor doi membri ai familiei regale din Monaco:

”28. În prezenta cauză este vorba despre două publicaţii şi despre o emisiune televizată care ar fi putut afecta reputaţia reclamantului. Or, Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei, dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie (a se vedea Abeberry împotriva Franţei (decizie), nr. 58729/00, 21 septembrie 2004 şi Leempoel & S.A. ED Ciné Revue împotriva Belgiei, nr. 64772/01, paragraful 67, 9 noiembrie 2006). În cauza Chauvy citată anterior (care viza o atingere adusă libertăţii de exprimare), Curtea a considerat că reputaţia unei persoane, afectată de publicarea unei scrisori, era protejată de art. 8 din Convenţue şi că sarcina sa era aceea de a verifica dacă autorităţile au păstrat echilibrul just în apărarea celor două valori garantate de Convenţie (articolele 8 şi 10) şi care pot fi în conflict în acest gen de cauze. ( Petrina c. României, par 28)”

În baza Articolului 8, statele au obligația pozitivă de a proteja reputația unei persoane, prin sancționarea celor care, prin acțiunile lor, aduc atingere acesteia, iar Curtea a subliniat acest aspect:

”35. Curtea reafirmă faptul că art. 8 are drept obiect principal apărarea individului de ingerinţele arbitrare ale puterilor publice, nelimitându-se la a pretinde statului să se abţină de la asemenea ingerinţe ; acestui angajament negativ i se pot alătura obligaţiile pozitive legate de respectarea efectivă a vieţii private sau de familie. Ele pot impune adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private până la relaţiile indivizilor între ei. Graniţa dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la o definiţie precisă ; principiile aplicabile sunt totuşi comparabile. Mai precis, în cele două cazuri, trebuie luată în calcul păstrarea echilibrului just dintre interesul general şi interesele individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere (a se vedea Pfeifer citată anterior, paragraful 37).”

”36. În cauză, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive ce decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat echilibrul just în apărarea dreptului reclamantului la reputaţie, element ce face parte din apărarea vieţii private şi a libertăţii de exprimare protejate de art. 10 (a se vedea, între altele, Von Hannover citată anterior, paragraful 70, Petrina c. României)”

”97. Curtea aminteşte, de asemenea, că, în anumite circumstanţe, o persoană, chiar şi cunoscută publicului, se poate prevala de o „speranţă legitimă” privind protejarea şi respectarea vieţii sale private. (Von Hannover nr. 2 c. Germaniei). (…) Curtea constată că reclamantul nu se plânge de o acţiune a statului, ci de o apărare insuficientă a reputaţiei sale din partea acestuia.”

II. Testul de proporționalitate

Articolul 10 – Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele sa supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţă publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

(Convenția Europeană a Drepturilor Omului)

În Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Articolul 8 – Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie intră în dinamică cu Articolul 10 – Libertatea de exprimare. În speța Von Hannover vs Germania, Curtea Europeană a semnalat dinamica și nevoia de balansare între cele două:

”38. Curtea reaminteşte că libertatea de exprimare constituie una din bazele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că această libertate este valabilă nu numai pentru « informaţiile » sau « ideile » strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea ca scandalizează, şochează sau neliniştesc. Astfel impun pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu există « societate democratică ». Presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică : dacă nu trebuie să depăşească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputaţiei şi drepturilor altuia, îi revine totuşi sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţiile şi ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general. Libertatea jurnalistică cuprinde şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare (a se vedea Von Hannover citată anterior, paragraful 56). (Petrina c. Romaniei, par. 38)”

Asemenea limitare încalcă Convenţia dacă nu respectă cerinţele impuse de paragraful 2 al art. 10. Prin urmare, Curtea a analizat dacă ingerinţa era prevăzută de legea statului german, dacă viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime menţionate de respectivul paragraf şi dacă era „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea unor scopuri.

De reținut

În România Codul Civil include dispoziţii care privesc protejarea atât a libertății de exprimare, cât și a vieții private (Art. 70, art. 71-73 coroborat cu art. 79 Cod civil)

III. Balanța între protejarea dreptului garantat de Art. 8 și cel garantat de Art. 10 CEDO

Într-o societate democratică există un echilibru firesc de protecție a celor două articole din Convenție.

”88. Condiţia „necesităţii într-o societate democratică” impune Curţii să determine dacă ingerinţa incriminată corespundea „unei nevoi sociale imperioase”. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili existenţa unei astfel de nevoi, dar această marjă este corelată cu un control european privind atât legea, cât şi deciziile de aplicare, chiar atunci când provin de la o instanţă independentă. Aşadar, Curtea este competentă să statueze asupra chestiunii de a şti dacă o astfel de „limitare” se conciliază cu libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 (a se vedea, printre multe altele, Perna împotriva Italiei [GC], Cererea nr. 48.898/99, paragraful 39, CEDO 2003-V; Asociaţia Ekin împotriva Franţei, Cererea nr. 39.288/98, paragraful 56, CEDO 2001-VIII). (Cumpănă şi Mazăre c. României)”

”93. Pentru a se pronunţa în cauză, Curtea trebuie să ţină cont de un element important: rolul indispensabil de „câine de pază” care revine presei într-o societate democratică (Goodwin împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 27 mai 1996, Culegere de decizii 1996-II, pag. 500, paragraful 39, şi Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei [GC], Cererea nr. 21.980/93, paragraful 59, CEDO 1999-III). Presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt. Totuşi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general (a se vedea, printre multe altele, De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegerea 1997-I, pag. 233-234, paragraful 37; Thoma împotriva Luxemburgului, Cererea nr. 38.432/97, paragraful 45, CEDO 2001-III, şi Colombani şi alţii împotriva Franţei, Cererea nr. 51.279/99, paragraful 55, CEDO 2002-V)”

”99. Bineînţeles că, atunci când este vorba de afirmaţii privind comportamentul unui terţ, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincţia dintre acuzaţii de fapt şi judecăţi de valoare. Nu este mai puţin adevărat că şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-II).”

IV. Criteriile de balansare ale Curții

Criteriile Curții Europene de balansare intre dreptul la liberă exprimare și dreptul la respectarea vieţii private au fost următoarele:

α) Contribuţia la o dezbatere de interes general

109. Un prim element esenţial este contribuţia pe care o are apariţia fotografiilor sau a articolelor din presă la o dezbatere de interes general (Von Hannover, citată anterior, pct. 60; Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue, citată anterior, pct. 68; et Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 46). Definiţia a ceea ce constituie obiectul de interes general depinde de circumstanţele cauzei. Curtea consideră totuşi că este util să reamintească faptul că a recunoscut existenţa unui astfel de interes nu doar în cazul în care publicarea privea probleme politice sau crime săvârşite (…)

β) Notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului

110. Rolul sau funcţia persoanei vizate şi natura activităţilor care fac obiectul reportajului şi/sau al fotografiei constituie un alt criteriu important, legat de cel precedent. În această privinţă, este necesar să se facă distincţie între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice [Minelli împotriva Elveţiei (dec.), nr. 14991/02, 14 iunie 2005, şi Petrenco, citată anterior, pct. 55]. Un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică, care priveşte personalităţi politice în exercitarea funcţiilor oficiale ale acestora nu poate fi asimilat, de exemplu, unui reportaj care priveşte detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii (Von Hannover, citată anterior, pct. 63, şi Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 47).

Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcţiei sale de „câine de pază” care are sarcina, în cadrul unei democraţii, să comunice idei şi informaţi privind probleme de interes public, acest rol pare mai puţin important în al doilea caz. În mod similar, dacă în circumstanţe speciale, dreptul publicului de a fi informat poate privi chiar aspecte din viaţa privată a persoanelor publice, în special atunci când este vorba despre personalităţi publice, acest lucru nu este valabil, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care fotografiile publicate şi comentariile care le însoţesc se raportează exclusiv la detalii din viaţa lor privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozităţii publicului în această privinţă (Van Hannover, citată anterior, pct. 65 cu trimiterile citate, şi Standard Verlags GmbH, citată anterior, pct. 53; a se vedea şi punctul 8 din Rezoluţia Adunării Parlamentare – supra, pct. 71). În acest ultim caz, libertatea de exprimare impune o interpretare mai strictă [Van Hannover, citată anterior, pct. 66; Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 40; şi MGN Limited, citată anterior, pct. 143].

γ) Comportamentul anterior al persoanei în cauză

111. Comportamentul persoanei în cauză înainte de publicarea reportajului sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au făcut deja obiectul unei publicări anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare [Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS), citată anterior, pct. 52-53, şi Sapan, citată anterior, pct. 34]. Totuşi, simplul fapt că a cooperat cu presa anterior nu este de natură să priveze persoana în cauză de orice protecţie împotriva publicării fotografiei în litigiu (Egeland et Hanseid, citată anterior, pct. 62).

δ) Conţinutul, forma şi repercusiunile publicării

41. În practica sa, Curtea face distincţia între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cf. cauzei Lingens citată anterior, pag. 28, paragraful 46 şi Ivanciuc împotriva României, (decizie), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005).

42. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cf. cauzei Ivanciuc citată anterior şi Cumpănă şi Mazăre citată anterior (paragrafele 98-101)). (Petrina c/ României)

112.Modul în care sunt publicate fotografia sau reportajul şi maniera în care persoana în cauză este prezentată în fotografie sau reportaj pot, de asemenea, să fie luate în considerare [Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlagsgesellschaft m.b.H. împotriva Austriei (nr. 3), nr. 66298/01 şi 15653/02, pct. 47, 13 decembrie 2005; Reklos şi Davourlis, citată anterior, pct. 42; şi Jokitaipale şi alţii împotriva Finlandei, nr. 43349/05, pct. 68, 6 aprilie 2010]. Amploarea difuzării reportajului şi a fotografiei poate fi, de asemenea, importantă, în funcţie de ce tip de ziar este vorba, cu tiraj naţional sau local, important sau puţin important (Karhuvaara şi Iltalehti, citată anterior, pct. 47, şi Gourguénidzé, citată anterior, pct. 55).”

În loc de concluzii

Curtea Europeană determină dacă argumentele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa sunt „pertinente şi suficiente” şi dacă măsura incriminată era „proporţională cu scopurile legitime urmărite” În acest context, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale, întemeindu-se pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente, au făcut aplicarea unor reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Zana împotriva Turciei din 25 noiembrie 1997, paragraful 51).

Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie al persoanelor în cauză, care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenţie ca element al vieţii private. Această ultimă condiţie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vieţii private în relaţiile dintre indivizi. (vezi Cumpana si Mazare c. Romaniei).