Pe zona pietonală care leagă Piața Libertății de frumoasa piață barocă a Domului se găsește o mică librărie cu cafenea inclusă. După ce treci printre rafturile cu cărți, urci câteva trepte și te pomenești într-o cafenea șic. Este un loc unde vin studenții să lucreze pe laptop, unde profesorii își aduc clasa în „Săptămâna altfel” sau unde se întâlnesc mici grupuri de prieteni.
Acolo le-am găsit pe Ludmila, Hanna, Maya, Svetlana și pe Irina în rol de traducătoare, adunate în jurul instructorului Alex la un instructaj de limba română. Ucrainencele exersau limbajul formal legat de căutarea unui apartament de închiriat. Învățau cum și ce să-i întrebe pe agenții imobiliari sau pe proprietari atunci când caută o locuință: dacă apartamentul are centrală proprie, dacă există mijloace de transport în comun, despre igienă, cât costă chiria și dacă garanția o vor primi înapoi.
„M-am mutat de treisprezece ori în cei doi ani de când sunt în România – dar garanția am recuperat-o numai o dată”, zice Ludmila, ghid turistic în Kiev, convertită în ghid turistic și translator pentru Timișoara.
Doamnele se descurcă binișor în limba română, conștiente că a formula corect le mărește șansa de a găsi locațiile potrivite și de a genera încredere. Hanna are patru copii, este medic de familie în țara ei, dar în România nu a putut profesa. Maya este logoped, ea a lucrat până de curând cu Asociația Salvați Copiii, dar programul s-a încheiat.
Citește și: Atacuri rusești în Harkov și Sumî. Cel puțin 80 de persoane au fost rănite
Am vrut să știu de ce s-au mutat atât de des. „Când s-a încheiat finanțarea din partea statului român – a explicat Hanna, care a văzut vreo zece apartamente – cei mai mulți proprietari n-au mai vrut să ne țină. A trebuit să căutăm altă chirie, apoi ne-am mutat după preț, fiindcă chiriile au crescut”. Acum ajutorul bănesc constă în alocația pentru copii, exact cât primesc și românii.
Cu toate că au copii în îngrijire, ucrainencele lucrează, deși cel mai adesea nu în meseria lor. Copiii merg la școală românească, au învățat limba, dar fac în paralel și școală la distanță în Ucraina. Fiindcă nu există niciun dubiu că se vor întoarce acasă când va fi pace.
E mai greu acum de când statul nu-i mai ajută pe refugiați, dar ONG-urile fac multe programe pentru ei: de învățare a limbii române, suport psihologic, programe cu artă, muzică, servicii sociale, programe pentru copii. Și programul prezent este parte dintr-un proiect mai amplu (AIDROM) susținut fianciar de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați, coordonat în Timișoara de Mădălina Popițiu.
Din când în când doamnele dau o fugă acasă să-și vadă părinții sau frații, cât pot de des. Pe băieții adolescenți cum are Hanna, un fiu de 16 ani și Maya, un băiat de 14 ani, nu îi duc în Ucraina pentru a nu fi luați în evidență pentru armată.
Citește și: Un posibil acord între SUA și Ucraina privind mineralele, anunțat de Donald Trump
Ludmila s-a acomodat în Timișoara, dar are membri de familie în Harkov și se gândește mereu la ei. Maya are frate și părinți în Zaporojie, o zonă periculoasă. Hanna are o soră cu soțul ei și copiii, precum și părinții în Dnipro, un oraș bombardat. Sora ei nu a vrut să își părăsească soțul și au rămas acolo, în zona de război.
În teritoriile ocupate se întâmplă lucruri grave. Svetlana are prieteni în Hersonul ocupat unde ucrainenii care se opun rușilor dispar. Nu se mai știe nimic despre ei. E periculos să vorbești limba ucraineană în teritoriile ocupate, până și copiilor li se interzice. În schimb, spune Svetlana, în zonele limitrofe se vorbește mai mult ucraineană decât înainte, ca un fel de rezistență, de opoziție față de cotropitori. Orașele chiar sub bombardamente încearcă să reziste și să ajute oamenii pentru o viață normală. „Primarul Harkovului a decorat de Crăciun centrul orașului cu multe lumini, a fost frumos și a contat pentru sufletul oamenilor”, spune Maya.
Toate ucrainencele au spus în cor cât de mare este dezamăgirea lor față de Trump. Poporul trebuie să decidă când se fac alegeri și pe cine alege. Trump nu are voie să se amestece. „Noi vrem să alegem pe cine credem, nu vrem o marionetă rusească”, subliniază Hanna.
De Paști, ucrainencele fac pască, diferită de bucătăria românească. Pasca ucraineană crește înaltă, cu stafide, se coace în cuptor și se aseamănă cu cozonacul. Se vopsesc ouă roșii, se spune „Cristos a înviat” ca și la noi. Ucrainenii nu au tradiția mielului pe masa de Paști.
După Paști, la o săptămână, urmează „Paștele morților” când se merge la cimitir cu ouă, pască, vin, tradiție pe care ucrainenii o urmează, ca și sârbii, ucrainenii sau alți ortodocși pe rit vechi din România. Obiceiul există și în unele comunități românești. Copiii înțeleg războiul, uneori mai bine decât adulții. „Primele știri le aflu de la copiii mei”, spune Hanna. Dar sărbătorile trebuie ținute mai ales pentru ei, să nu uite tradițiile.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
