În ceea se petrece accelerat începând cu învestirea administrației Trump, unii văd pur și simplu o bulversare a ordinii întemeiate de SUA după al doilea război mondial.
Alții văd “doar” o reașezare naturală a plăcilor tectonice geopolitice, după expirarea lumii bipolare (valabilă de la 1945 până la prăbușirea URSS), apoi a expirării lumii unipolare (după căderea URSS până la ascensiunea ireversibilă a Chinei, ce a culminat cu instalarea epocii Xi Jinping) și ajungând la varianta așa-zis multipolară vizibilă în prezent (cea în care dominația exercitată de SUA are dincolo de dubiu concurenți valabili în China super-competitivă economic, politic, iar în curând și militar, respectiv în Rusia precară economic și falimentară politic, dar ultra revizionistă și în puternică ofensivă armată).
Și unii, și ceilalți au dreptate în ceea ce simt, înțeleg bine ceea ce văd.
Departe de a fi rodul unor procese istorice deterministe, ascensiunea chineză și resuscitarea Imperiului Rus, care azi au ajuns la maturitate și cer tributul corespunzător, au fost în realitate opera unor oameni în carne și oase, ca și a unor contexte cărora aceiași oameni nu le-au mai asignat o valoare marginală, ci una centrală.
De aproape 15 ani, ascensiunea Chinei este la superlativ instrumentalizată de Xi Jinping, dar bazele ei au fost puse acum peste 50 de ani, prin deschiderea reciproc dorită de Nixon și Mao, apoi imediat optim articulată de către Deng Xiaoping, cu concursul unui Occident, în întregul său, hiper-excitat de orizontul ispititor de business care se cristalizase.
Deschizându-i Chinei poarta, Nixon și succesorii săi au urmărit în esență izolarea URSS, iar ceva mai tarziu, contracararea ascensiunii economice a Japoniei, țară al cărui avânt în materie de producție, productivitate și comerț, la scară planetară, a făcut acum peste de ani să fie percepută de Washington precum e percepută China zilelor noastre.
Continuarea, în Universul.net
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
