În contextul crizei ucrainene, probabil cel mai surprinzător aspect este atitudinea Germaniei. Dar ca să înțelegem acest aspect, problema ar trebui abordată din prisma relațiilor dintre Germania și Statele Unite și cea dintre Rusia și Germania.
După 1945, politica germană s–a axat pe două valori principale: liberalism în interior, atlanticism în exterior. A doua este însă foarte contestată.
În 1952, s–a petrecut un eveniment mai puțin cunoscut și mai puțin reamintit. Stalin, în viclenia lui de despot asiatic, a făcut oferta reunificării germane. Adică trupele sovietice s–ar fi retras, Germania ar fi redevenit un singur stat, care ar fi putut să își aleagă singur sistemul politico-social-economic.
Condiția era retragerea trupelor franceze, britanice și americane, ceea ce ar fi împiedicat Germania să adere la NATO. Cancelarul de atunci, Konrad Adenauer a refuzat acest cadou otrăvit. Este un exemplu demn de urmat pentru politicienii germani de azi, care unii sunt naivi, oportuniști sau trădători în slujba Rusiei.
Ulterior, Willy Brandt a aplicat Ostpolitk, adică politica de destindere față de URSS și statele foste comuniste din Europa de Est. Oare chiar credea în această idee, sau i s–a sugerat de către cârtița Gunther Guillaume? Acesta a fost cel mai bun agent al STASI și mulți ani mâna dreaptă a cancelarului social-democrat. Serviciile speciale vest–germane au dovedit activitatea lui de spion, ceea ce a dus la demisia lui Brandt.
În perioada Războiului Rece, sovieticii au mai încercat să decupleze Germania de restul lumii occidentale.
Dovadă în acest sens sunt demonstrațiile la care participau milioane de germani în anii 80 împotriva desfășurării rachetelor nucleare americane. Germania a beneficiat din plin de ajutorul american, atât prin Planul Marshall, cât și prin sprijinirea construirii Bundeswehr-ului.
Dar atunci, ca și acum, cheltuielile germane pentru apărare erau mici, comparativ cu posibilitățile, desi industria germană de armament este printre cele mai bune din lume. Probabil este o formă a complexului de vinovăție pentru că au început cele două razboaie mondiale și au fost învinși în ambele.
Rușii, în viclenia lor asiatică, se folosesc din plin de acest aspect. Iar dacă SUA nu intervenea în cele două conflagrații mondiale probabil că Germania le–ar fi câștigat. Ulterior, au existat discuții uneori tensionate între președintele Jimmy Carter și cancelarul Helmut Schmidt, când se abordau probleme economice și militare.
Americanii i–au sprijinit pe germani și în ceea ce privește reunificarea, iar George Bush senior a vorbit în mai multe rânduri despre o relație specială americano–germană. El considera Germania ca singura putere europeană cu o viitoare anvergură globală. Motivul era declinul economic al Franței și izolaționismul anti-european promovat de Margaret Thatcher, care a degenerat în Brexit, în 2016.
Germania ar trebui să schimbe vechea Ostpolitik, axând–o mai mult pe relațiile cu statele din Estul Europei. După terminarea mandatului Angelei Merkel, se poate anticipa un rol mai mare al Franței, atât în interiorul, cât și în afara Uniunii Europene. Dovada sunt ultimele acțiuni ale lui Emanuel Macron ca replică la lașitatea cancelarului german.
Din punct de vedere economic, importanța pieței rusești a scăzut, datorită stagnării economiei ruse. Volumul schimburilor comerciale cu Cehia este mai mare decât al celor cu Rusia.
După instalarea noului cabinet german, este evidentă diferența în abordarea relației cu Rusia între cancelarul Olaf Scholz și ministrul Externe, Annalena Baerbock. Aceasta nu și–a ascuns niciodată opoziția față de Nord Stream II, spunând foarte clar că va mări dependența față de Rusia. Cancelarul Scholz consideră gazoductul numai o problemă economică. Dar conform legislației germane, cancelarul are cuvântul final în ceea ce privește politica externă, ministrul punând în aplicare ideile lui.
Se pare că Scholz este prea mult influențat de Ostpolitik–ul lui Willy Brandt. Dar condițiile sunt radical dferite de cele de atunci. Conducătorii sovietici de atunci, inclusive Gorbaciov, erau mult mai acceptabili decât Putin, ale cărui modele sunt Stalin și Ivan cel Groaznic.
Atitudinea gemană de distanțare față de celelelte state din NATO și UE se explică prin interese energetice și comerciale, un anti–americanism de modă veche și o afinitate a unei părți a elitelor germane pentru Rusia. Putem pune și puțin masochism. Uitându–ne la trecut, cotitura esențială din relațiile americano–germane a fost al II–lea război din Golf, când Germania a avut aceeași atitudine ca Franța, Rusia și China.
Nu trebuie să ne mirăm, deoarece cancelar era Gerhard Schroeder, ale cărui acțiuni se apropie de înaltă trădare. Nu degeaba prietenul lui ulterior l–a angajat la Gazprom. Familie mare, remunerație mică, după buget. Trebuie să ai bani ca să întreții cinci neveste (un fel de Trump german). Din acest motiv i se spune „lordul inelelor” sau „omul olimpic“, ca o aluzie la cele cinci cercuri olimpice.
Nu degeaba Germania marșează pe formatul Normandia în ceea ce privește criza ucraineană, desi și–a dovedit ineficiența. Adică să participe Gemania, Franța, Rusia și Ucraina, fără SUA. Mandatul lui Donald Trump a pus gaz pe foc. Neîncrederea lui în NATO, conjugate cu solicitările de crestere a constribuției altor state și retragerea trupelor americane de pe teritoriul german au agravat tensiunile.
Noul președinte Joe Biden a încercat să repare prostiile lui Donald Trump. A anulat ordinele de retragere a trupelor americane și a numit câțiva germanofili în poziții de top în administrația sa. Drept rezultat, în vara lui 2021, un sondaj arăta că 70 % dintre germani considerau că relațiile cu SUA erau bune sau foarte bune.
În ultimii ani, Germania a început să aibă un rol mai mare pe arena globală în trei domenii. Vorbim aici despre relațiile cu China (mai ales din prespectivă economică), lupta împotriva terorismului și schimbările climatice.
Fractura din relațiile americano–germane coincide cu Brexit–ul. Drept rezultat, Germania s–a depărtat de aliații tradiționali anglo–saxoni, devenind mai vulnerabilă în fața Rusiei. Concomitent, Angela Merkel a făcut marea greșeală de a încuraja fluxurile migratoare, ceea ce a dus la creșterea sentimentelor anti-UE în Polonia și Ungaria.
Controversa North Stream II reliefează un conflict geostrategic serios între Statele Unite și Germania. Ne referim aici și la relația lume bipolară – lume multipolară. SUA și Rusia au tendința de a vedea totul în spectru bipolar. Germania, China, India și alte state cred mai mult în multipolarism. Americanii și majoritatea statelor est–europene consideră North Stream ca o amenințare pentru securitatea lor. Dar relațiile ruso–germane sunt un amalgam de interese, istorie și geografie.
Există o dorință din ce în ce mai mare ca Germania să joace un rol mai mare în Europa și în lume. Opțiunea Germaniei pentru multilateralism nu este rea în sine, dar cu cine? Cu Rusia, care se comportă ca un imperiu medieval? Cine le garantează germanilor că nu vor fi atacați și ei? Rusia își trădează și prietenii, dacă le cer asta interesele. Noi o știm pe pielea noastră: s-a întâmplat în 1821, 1877, 1944 și după.
Pactul Ribbentrop-Molotov era între doi dictatori. Hitler a atacat primul, desi Stalin avea aceleași planuri. Atunci s-a putut, pentru că Franța și Marea Britanie erau scoase din joc, iar SUA erau încă neutre. Interesant este că acum dezvăluirile despre intențiile rusești vin cel mai mult din surse britanice, iar Macron vrea un rol al Franței mai mare în actualul context. Este posibil ca SUA, Marea Britanie și Franța să determine Germania să își schimbe poziția.
Poziția germană de capitulare în fața rușilor atrage și antagonismul statelor est–europene, care se vor reorienta spre legături mai strânse cu SUA.
Mai sunt și alte state care nu păstrează o amintire prea plăcută despre ocupația germană. Se pune întrebarea de ce Poloniei și Ungariei le–a fost aplicat același tratament, desi derapajele ungare sunt mult mai grave. Dar Orban e prietenul lui Putin, ceea ce le place unor politicieni germani. Unii politicieni de top din CDU l–au susținut în realitate, mai mult ascuns, pe Orban.
Alt aspect pe care nu îl înțeleg unii politicieni și oameni de afaceri germani este că în Rusia, China, Turcia nu faci bani decât cu voie de la stăpânire. În aceste țări, economia este subordonată atingerii obiectivelor politice ale conducerii statului.
Sunt foarte grave ultimele declarații ale unui amiral german. Oare unde s–a ajuns ? Vom avea de a face iar cu un caz sau o rețea Gunther Guillaume? Stânga germană și cea europeană au o mare vină în ascunderea și negarea crimelor dictaturii sovietice. Ei vorbesc numai despre Holocaust și depre crimele naziștilor, care nu pot fi negate. Morții Gulagului sunt mult mai mulți. Până la invazia Cehoslovaciei în 1968, stânga europeană adora URSS.
Cred că în curând va fi reevaluată prestația doamnei Angela Merkel. Odată cu ea s-a născut conceptul de „centrare” a politicii CDU. Un soi de ghiveci cu de toate, dar fără culoare, miros sau gust. Aceasta arată că s–a rupt de linia Adenauer–Kohl.
Acum se explică de ce Helmuth Kohl, spre sfârșitul vieții, nu a vrut să mai audă de ea. Nici cu pastorul Joachim Gauck nu s–a înțeles mult mai bine. În schimb, a avut relații bune cu actualul președinte și fost ministru de Externe Frank Walter Steinmeier, care a mângâiat pe creștet China și Rusia. Domnul Steimeier a fost o perioadă foarte apropiat de Gerhard Schroeder. Probabil de la dânsa s–a inspirat și președintele nostru cu marea coaliție PNL–PSD.
Citește și: Culisele anchetei în cazul dublei crime din Iași
Datorită impunerii moștenitorilor preferați de ea, Annegret Kramp Karrenbauer și Armin Laschet, în 2021, CDU a avut la alegerile parlamentare cele mai slabe rezultate din istoria sa. Este oarecum similar cu ce a făcut Liviu Dragnea cu PSD. Ca un efect normal, noul președinte al CDU este Friedrich Merz. Aceast este un conservator autentic. În anii 2000 el a fost unul dintre cei mai puternici opozanti, ai lui Schroeder și a politicii lui de promovare a multiculturalismului în Germania. Se cam vede și în alte țări la ce rezultate a dus multiculturalismul în exces.
Poziția Germaniei este justificată mai ales din considerente de ordin economic. Dar și Rusia trebuie să aibă cui să vândă gaze și petrol. Mai avem și naivitatea cu renunțarea la energia nucleară. În acest mod, Germania devine mult mai dependentă de Rusia. De ce nu urmează exemplul britanic și francez? Cam cum e și la noi. De ce Cernavodă nu merge la capacitate maximă? Cui folosește asta? Cine a vrut să o dea la chinezi?
Reținerea germanilor pentru o soluție militară este oarecum normală din punct de vedere istoric. Ultima conflagrație mondială a adus Germaniei mari distrugeri și milioane de morți. Ca să fie parte a lumii democratice, fosta RFG – sau Germania de Vest – a dorit să rupă orice legătură cu trecutul militarist. Forțele armate (Bundeswehr) au fost organizate pe baze total noi față de ce era până în 1945. Fosta RDG, dimpotrivă, a adoptat multe din tradițiile militariste prusace în organizarea forțelor ei armate.
Dar acum trăim alte vremuri. Germania tebuie să facă o alegere grea, poate cea mai grea de până acum. Rămâne cu lumea civilizată, chiar dacă va suferi din punct de vedere economic, sau va pune interesele economice pe prim-plan, aliindu–se cu un stat care are un comportament banditesc pe arena mondială. Ar fi păcat și ar fi periculos, nu numai pentru Europa, ci și pentru întreaga lume.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
„Trădarea s-a sprijinit întotdeauna pe ruda ei umilă, făţărnicia.” (Stefan Zweig)
„Neamţul e pentru dreptate / Şi-o propagă-n orice fel, / Numai dacă-ntâi de toate / Este cum o vede el.“ (Goethe)
„Istoricii care vor să facă ei înşişi istoria seamănă cu actorii germani obsedaţi de pasiunea de a scrie ei înşişi piesele.” (Heinrich Heine)
„Necazul cu germanii nu este că ei trag cu obuze, ci că le gravează pe acestea cu citate din Kant.” (Karl Kraus)
Dle Maican, cum dle, un nou pact….când ăla vechiul nici nu a fost aruncat la gunoi în întregime.