Unde se află universitatea românească? Lumea neacademică deplânge cu lacrimi de crocodil absența universităților românești din unul dintre topurile internaționale. Lumea neacademică prezentă pe rețelele sociale, desigur, pentru că lumea academică e ocupată: fie cu ultimele zile de concediu, fie cu pregătirea deja a cursurilor pentru anul universitar ce va începe în curând.
Dar, cu rare și remarcabile excepții, responsabilii instituționali ai lumii academice tac. Și nu doar acum, ci de fiecare dată.
Anul trecut, exact în aceeași perioadă, aceeași tăcere acoperea cu un strat gros așa-zisele dezbateri din jurul legilor educației.
Voi începe și eu prin a spune un lucru banal: scăderea performanțelor în domeniul învățământului superior și a cercetării științifice nu poate fi detașată de pregătirea, lansarea și desfășurarea celui mai mare proiect eșuat al ultimelor decenii, numit „România educată”.
Gestionat, pentru partea de învățământ superior, de oameni care nu doar că nu au nicio performanță științifică internațională, dar au și mari probleme de integritate morală și profesională, acest proiect a urmărit de la bun început alimentarea cu resurse financiare generoase a universităților clientelare din rețeaua de partid, independent de orice criteriu de calitate a cercetării sau a predării.
În același timp însă, atât actul de predare, cât și cel de cercetare sunt cronic subfinanțate.
Desigur, din această ecuație trebuie să eliminăm minoritatea conducătoare din universități, care și-a oferit singură, grație complicităților politice, salarii comparabile cu sau chiar depășindu-le pe cele ale colegilor lor occidentali.
Însă sub această cupolă de bani mulți, restul mediului academic se zbate într-o precaritate durabilă, cu efectele pe care le vedem astăzi în clasamentele internaționale.
Dar felul în care arată programele de finanțare românești pentru cercetare, sufocate de o birocrație care ocupă cel puțin trei sferturi din timpul necesar derulării proiectului, lipsite de termene realiste de depunere a proiectelor și afectate de schimbări importante în timpul derulării lor, nu poate să creeze acea masă critică de cercetători și de rezultate științifice care să-și permită să concureze cu marile universități din Europa și din lume.
Asemeni învățământului preuniversitar, nici facultățile nu reușesc să atragă cei mai buni tineri români: fie pentru că, în regulă generală, concursurile pe posturi sunt croite în așa fel încât la aceste posturi să poată candida exact și doar persoana care trebuie, fie pentru că, odată plecați din țară, tinerii cercetători de înalt nivel nu mai găsesc niciun motiv să se întoarcă.
Infrastructură științifică slabă, medii de dezbatere sărace, salarizare descurajantă și, mai grav, ostilitatea mediilor care ar trebui să-i primească. Nu există, în acest moment în România, un plan coerent, predictibil și stimulativ de atragere a imensei resurse științifice românești din Diaspora.
Citește și: De ce nu mai este nici o universitate românească în top 1.000 mondial
Pe de altă parte, exodul masiv pe care îl putem constata în ultimii ani al tinerilor valoroși, fie că pleacă la terminarea liceului, fie la terminarea licenței sau masterului, privează mediul academic și de cercetare de un potențial important, care se pierde practic definitiv pentru România.
Din punct de vedere politic, lovitura de grație dată cercetării românești a fost aceea când a fost refuzată ierarhizarea universităților după nivelul lor de performanță științifică și finanțarea lor pe baza acestei ierarhii.
Având de hrănit o uriașă rețea de prieteni din universitățile mediocre, rețea care conduce și azi și va conduce și mâine lumea academică, guvernarea de tip Andronescu, Cîmpeanu, Costoiu sau Deca a injectat sume consistente în cercetări lipsite de orice relevanță propuse de universități la rândul lor nerelevante, dar a căror conducere era bine înregimentată politic, privând astfel marile universități – adică acelea unde există și resursă umană, și infrastructură, și cooperare internațională – de mijloacele care le-ar fi permis să îndrăznească să se compare cu partenerii lor europeni.
Mai mult și mai grav, din aceleași considerente politice, s-a produs în ultimele două decenii o fărâmițare a lumii universitare, pentru ca fiecare baron local să aibă propria lui jucărie academică.
Acest scenariu, animat de interese pur financiare și politice, a funcționat atâta vreme cât aceste fabrici de diplome au putut fi alimentate de o populație școlară încă stabilă.
Dar declinul demografic actual le transformă în instituții insignifiante, complet rătăcite în peisajul universitar românesc și internațional.
La nivel european, așa cum bine a spus și Daniel David, rectorul UBB, tendința este mai degrabă aceea de comasare a universităților și centrelor de cercetare.
Am la îndemână exemplul universității din Lille (Franța), unde funcționau până acum câțiva ani trei universități și vreo zece centre de cercetare. Procesul fuziunii, anevoios și nu lipsit de tensiuni, a reușit totuși să transforme această universitate, care numără astăzi în jur de 100.000 de studenți în unul din cei mai mari actori ai vieții academice franceze.
Aix-Marseille, Bordeaux, Toulouse, Montpellier, dar și unele universități pariziene sunt alte exemple de centre universitare unde a avut loc un asemenea proces de comasare, de concentrare a resurselor și a cercetării. Iar rezultatele sunt deja vizibile.
Luați acum cazul Bucureștiului, Clujului, Iașiului și Timișoarei, ca să vedem cât de fragmentat e peisajul nostru universitar. Desigur, orice proces de unificare e extraordinar de dificil și poate fi lansat doar în momentul în care există voință politică, voință academică și o clară înțelegere a mizelor pe termen mediu și lung ale unui asemenea proces.
Dar bătălia orgoliilor și intereselor de clan este azi mult mai puternică decât orice proiect național, astfel încât nu există riscul de a asista la prea multe asemenea procese de fuziune.
În sfârșit, faptul că o universitate precum UBB iese temporar din acest clasament nu se datorează mai slabelor sale performanțe, ci intrării masive în clasament a unor universități venind din alte spații academice, precum cel chinez.
Iar țările care au urcat sensibil în toate clasamentele sunt acelea care au investit sume uriașe din PIB-ul lor în educație și în cercetare.
E greu să pretindem unor universități românești, fie Universitatea din București sau UBB, să facă performanță internațională atunci când bugetul pentru educație este de 2,1% din PIB, iar cel pentru cercetare (mult sub nivelul unor state africane) este de 0,2% din PIB.
Ca în sport și ca în alte domenii, performanțele vor rămâne individuale. Cercetători români de mare valoare se vor afirma internațional, dar numai individual sau în mici echipe, iar asta cel mai adesea în ciuda unui sistem local care mai degrabă le pune piedici decât îi ajută.
Ne mândrim cu fiecare cercetător român care face performanțe extraordinare în universități din lume, dar nu avem niciun fel de mijloace să-i aducem aproape de noi, decât pentru emisiuni pe zoom, la ceremonii unde le dăm o medalie sau la vreun congres organizat de guvern.
Va fi foarte greu în anii ce vin pentru universitățile românești și institutele de cercetare să fie competitive instituțional la nivel internațional, cel puțin atâta vreme cât politicile în materie sunt gestionate de corifeii „României educate”.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
