În România comunistă au existat mii de cazuri ai căror protagoniști ar putea fi eroi în filme care să te țină cu sufletul la gură până la final, căci au toate îngredientele: dosare despre servicii secrete, asasinate, dezertări, extracții, urmăriți și urmăritori, victime și călăi.
În România comunistă, orice personalitate aflată în exil devenea automat o țintă pentru poliția politică, sub diversele ei denumiri din 1945 până în 1989. Arheologul Dinu Adameșteanu este una dintre aceste ținte, și unul dintre cei care pot deveni oricând subiect de film.
A fost urmărit în exil, pe urmele sale Securitatea a trimis zeci de agenți și de ofițeri, chiar dacă devenise, între timp, cetățean al altui stat.
Familia din țară a lui Adameșteanu a fost, la rândul ei, monitorizată de numeroși săteni, colegi de serviciu ai fraților, vecini sau prieteni, transformați de Securitate în turnători.
Cine este Dinu Adameșteanu, arheologul care a pus Securitatea pe jar
În momentul în care Securitatea era interesată de o anumită persoană, se declanșa un mecanism de urmărire care se desfășura atât pe teritoriul țării, cât și în străinătate. În cazul lui Dinu Adameșteanu, urmărirea și verificarea s-au realizat în mai multe localități din țară și din Europa.
Pe numele lui, există în arhiva Consiliului Național al Studierii Arhivelor Securității mai multe dosare transferate de la SRI și SIE, care însumează mii de pagini.
Dinu Adameșteanu s-a născut în localitatea Toporu, pe atunci aflată în județul Vlașca, pe 25 martie 1913, și a decedat în Italia, la 91 de ani, pe 21 ianuarie 2004. Cea mai mare parte a vieții a trăit-o în Italia, unde a plecat cu o bursă academică în toamna anului 1939, a devenit bibliotecar la finalul stagiului și și-a susținut doctoratul în 1943.
„Datorită lui, în timpul războiului, biblioteca de specialitate a Accademiei di Romania a rămas deschisă cercetătorilor din Roma (au frecventat-o, atunci, personalități ilustre, ca Giovanni Forni, Santo Mazzarino, M.J. Vermasseren), în timp ce bibliotecile prestigioaselor institute similare ale Germaniei, Marii Britanii, SUA, Belgiei şi Olandei fuseseră închise”, potrivit Mihaelei Manucu-Adameșteanu.
Este pionier și promotor la nivel mondial al aplicării aerofotografiei și a tehnicilor de topografie aeriană în cercetarea și recunoașterea arheologică.
S-a remarcat și confirmat în funcții importante, de numele lui legându-se reorganizarea Institutului Arheologic German din Roma. A fost director al Aerofototecii Naționale (1958-1964), unde a realiza harta Italiei pe baza fotografiilor aeriene, în colaborare cu Institutul geografic militar italian.
Adameșteanu a devenit cetățean italian în 1954 și s-a remarcat ca om de știință, un erudit, cunoscător a opt limbi străine.
Autoritățile de la Roma i-au recunoscut valoarea și i-au oferit slujba de instructor general pe întreaga Italie.
Din 1971 a predat la Universitatea din Lecce, devenind director al Școlii de specializare în Arheologie Clasică și Medievală. A făcut parte din comitetul refugiaților români din Roma și a fost prieten cu ministrul de Interne italian și cu șeful poliției din Roma, după cum rezultă din mai multe note informative aflate la dosarele lui de urmărire.
Abia după 1989, lui Dinu Adameșteanu i se recunosc meritele și în țară, primește onoruri oficiale și este ales membru de onoare al Academiei Române, în 1996. În 1999, a fost decorat de președintele României, Emil Constantinescu, cu Steaua României, în grad de mare ofițer.
Dinu Adameșteanu a primit numeroase premii și distincții și a fost membru al unui mare număr de instituții științifice: „Socio della Romana Pontificia”, „Accademia di Archeologia Italiana”, „Deutsches Institut für Archeologie”, „Honorable Fellow of the British Society of Researches”, membru de onoare al Academiei Române. De-a lungul timpului, a participat la numeroase cercetări arheologice, printre care la Histria, Sycilia, Syracusae, Leontini, Gela, Monte Saracino, Piazza Armerina, Ghazni (Afganistan), Caesarea Maritima (Israel).
Foști colegi din țară, racolați să-l urmărească în Italia
Dinu Adameșteanu, savant important, conducător al cercetărilor în situri excepționale, este probabil arheologul român cu cele mai multe note informative, pe care Securitatea l-a urmărit peste tot în lume.
Foști colegi de școală au fost racolați, pentru a relua legăturile și pentru a-l turna. Inclusiv un amic pe care l-a ajutat să se interneze la un spital la Roma se dovedește a fi informator al Securității, care va furniza mai multe note informative despre medicii la care fusese trimis, până la amănunte despre apartamentul în care îl cazase Adameșteanu.
Securitatea îi dă numele de cod „Arheologul”, iar urmărirea se va întinde pe mai multe decenii. Ofițerii de Securitatea de la Rezidența României la Roma folosesc și alte două nume de cod, „Adrian” și „Pericle”.
Într-un dosar de urmărire ca cel al lui Dinu Adameșteanu se află documente diverse, de la note informative privind activitatea cotidiană, prezența la congrese și alte evenimente internaționale, note informative despre familie, prieteni, colegi sau vecini din țară, rapoarte ale ofițerilor Legației României la Roma, caracterizări, solicitări privind verificarea sau investigarea lui și a familiei sale, inclusiv interviurile acordate la radio „Europa Liberă” sau în presa europeană, dar și corespondența cu prieteni din țară.
De pildă, scrisorile pe care Dionisie Pippidi i le trimite lui Dinu Adameșteanu în aprilie și mai 1958, și pe care Securitatea le interceptează. Corespondența dintre cei doi arheologi este cu adevărat inedită, deoarece se remarcă schimbul de idei științifice, sugestiile și colaborarea dintre doi arheologi, unul obligat să funcționeze într-un regim dictatorial, cu toate neajunsurile care decurgeau din acest aspect, iar celălalt liber să-și pună în valoare cu adevărat potențialul științific.
Limitele impuse cu forța ale unei meserii ideologizate de comuniști
Este interesantă această paralelă din perspectivă istorică. Pe de-o parte, din conținutul scrisorilor se pot trage anumite concluzii privind funcționalitatea câmpului arheologic în regimul comunist, lipsurile de bază cu care se confruntau arheologii din România din anii comunismului, incluzând aici chiar și absența unor publicații care să prezinte cercetările arheologilor români, până la imposibilitatea de a fi la curent cu ultimele descoperiri în domeniu sau accesul limitat la acțiuni internaționale.
„Cele ce-mi spui despre Congresul din septembrie și ceea ce știu despre programul lui mă umplu de nostalgie; sunt însă puține șanse să pot veni și eu. Delegați oficiali vor fi cei doi academicieni, Daicovici și Condurachi, iar noi ceștelalți, mai mărunței, n-am putut veni nici pe socoteala proprie”, îi spune Pippidi.
Recenziile trimise de Dinu Adameșteanu ajung la Pippidi mult mai târziu decât preconiza, fapt ce îl determină pe acesta să afirme că este posibil să fi încăput pe alte mâini sau se vor fi rătăcit. Remarcăm, de asemenea, formula cu care Dionisie Pippidi i se adresează – „iubite domnule Adameșteanu”, care dincolo de cele câteva cuvinte pare să răzbată o stare de spirit care vine dintr-o societate din care făcuseră amândoi parte, înainte de 23 august 1944, ca o confirmare a valorilor comune pe care le împărtășau cei doi arheologi, deși trăiau în două lumi diferite.
Caracatița prin care Securitatea verifica scrisorile
Secretul corespondenţei era în anii 50 garantat prin lege, atât Constituţia din 1948, la art. 33, cât și cea din 1952 menţionând acest lucru.
Desigur, teoria spunea una, practica altceva. Interceptarea corespondenței era una dintre activitățile de bază ale Securității, existând un departament specializat în acest sens, denumit Serviciul „F”, care avea ca atribuții exact controlul scrisorilor şi a coletelor poştale.
Pe lângă acesta mai funcționau și alte servicii conexe, printre care Serviciul „T”- tehnic-operativ, Serviciul „H” – cifru Serviciul „C” – evidenţă operativă. Toate coletele, scrisorile, telegramele expediate sau primite ajungeau la Serviciul „F” care decidea soarta corespondenței – o confisca sau nu.
Excepție de la această regulă o făcea corespondența Comitetului Central al P.M.R., guvernului R.P.R., Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organelor de partid, sfaturilor populare raionale şi redacţiilor ziarelor centrale şi locale.
Securitatea dispunea de liste complete ale persoanelor care corespondau în străinătate, care treceau toate prin filtrul Serviciului „F”. Din conținutul acestor scrisori se extrăgeau informațiile interesante pentru Securitate, din cele mai diverse – despre anturaj care intra automat în atenția Securității, până la informații utile precum o adresă sau un program.
În cadrul Serviciului „F” funcționa Biroul 3, care avea în dotare un laborator prin care se derula acțiunea de deschidere şi recondiţionare a scrisorilor, dar se efectua și control fizico-chimic şi foto al corespondenţei, pentru a se depista eventualele mesaje scrise cu cerneală simpatică.
Biroul 3 se ocupa doar de corespondența scrisă, coletele poștale expediate din străinătate intrând în atribuțiile Biroului 4.
În acest fel, toți „duşmanii poporului” erau listați, iar mai apoi verificați și urmăriți.
Corespondenţa externă în România, la mijlocul anilor ’50, era de cca 27- 28.000 de scrisori zilnic, din care peste 10.000 din Occident. În aprilie 1956, la Serviciul „F” lucrau 277 de persoane, din care 240 ofiţeri, 27 sergenţi şi 10 angajaţi civili.
După verificare, corespondența era înapoiată Poștei pentru a fi trimisă destinatarilor.
Securitatea nu a reușit să-l racoleze pe Dinu Adameșteanu, pe care îl dorea în panoplia de informatori
Securitatea l-a verificat și urmărit pe Dinu Adameșteanu, pe care l-a dorit în panoplia de informatori, deoarece avea acces la un mediu la care cei mai mulți dintre agenții și ofițerii organelor de represiune nu aveau bilet de intrare.
Deși a recurs la toate metodele de atragere, Securitatea nu a reușit să îl recruteze pe Dinu Adameșteanu, așa cum rezultă foarte clar din mai multe documente aflate la dosarul SIE 1463.
Însă și după refuzul explicit al lui Dinu Adameșteanu, Securitatea l-a urmărit în continuare prin agenții și ofițerii din Italia și din țară. Activitatea lui științifică a fost monitorizată nu doar de la București, ci și de la Moscova, așa cum relevă documente aflate la dosarul de urmărire SIE 00001463.
În arhiva CNSAS, există în acest moment în jur de 70 de dosare predate de SIE despre exilul românesc, care demonstrează interesul Securității pentru românii care trăiau în străinătatea, urmărirea celor care nu s-au mai întors în țară, încercarea de atragere a lor, infiltrarea mediului în care activau cu informatori și chiar organizarea unor asasinate împotriva celor care erau catalogați „dușmani ai poporului”.
Vecinii unuia dintre frații Adameșteanu din Toporu, transformați în informatori ai Securității
În țară, toți frații lui Dinu Adameșteanu au fost verificați și mulți dintre ei au avut duzini de agenți în permanență în preajma lor. Un Raport de investigații realizat de Direcția Regională MAI București în octombrie 1957 prezenta o sinteză a celor mai importante evenimente din viața fraților lui Dinu Adameșteanu.
Bunăoară, Aurel Adameșteanu, funcționar, văduv fără avere, s-a mutat în 1946 din Toporu în Roșiorii de Vede, unde lucra ca funcționar la trustul morilor. Un alt frate, Cornel Adameșteanu, a urmat Facultatea de Medicină și profesa ca medic la Tg Jiu.
Mircea terminase Facultatea de Litere din București, căsătorit, doi copii, era profesor de limba română și de istorie în Pitești.
Constantin era de profesie inginer agronom, angajat la Ministerul Industriei Alimentare, căsătorit, un copil, fără avere, fost membru PNL, iar Petre Adameșteanu era învățător în Toporu și directorul școlii elementare de șapte ani, căsătorit, doi copii, avere 1,5 hectare de teren arabil și casa în care locuia.
Despre Nicolae, născut în 1916, Securitatea nota că era licențiat în drept și filozofie, iar în 1945 a intrat în Baroul Avocaților și s-a angajat la compania Danubiana. În urma naționalizării, a fost repartizat ca jurist consult la fabrica de dulciuri Fraga și avea domiciliul în București. Cunoștea limbile franceză, italiană și germană.
Despre Ion, născut în 1911, profesor la Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu”, căsătorit, fără copii, se menționează în plus faptul că era absolvent al Facultății de Medicină Veterinară cu calificativul foarte bine.
Între 1941-1944 a fost concentrat în armată, a fost medic militar la Spitalul Campaniei nr. 4 și membru în Comisia de depistare a bolilor contagioase din Crimeea. La sfârșitul războiului, a fost transferat la Marele Stat Major al Armatei. Știa limbile italiană, franceză și germană.
De asemenea, în raport sunt menționate cumnatele și socrii, cu un mic CV pentru fiecare.
Așadar, familia lui Dinu Adameșteanu, frații și soția, au fost atent supravegheați de Securitate, iar pentru această operațiune au fost racolați informatori din jurul lor, inclusiv săteni.
În arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în dosarul informativ I 210102 al lui Dinu Adameșteanu, există zeci de delațiuni ale vecinilor, colegilor sau prietenilor lui Petre Adameșteanu, dascăl în satul Toporu.
Nu doar că Petre Adameșteanu coresponda cu fratele lui din Italia, dar o mai găzduia și pe soția acestuia atunci când venea în țară. Două motive suficiente pentru ca Securitatea să-i acorde atenție totală.
Ministerul Afacerilor Interne precizează acest lucru într-o notă către Direcția regională MAI București, în care atenționa că „fugarul” are mai mulți frați cu care ține legătura. Patru dintre ei – Petre – învățător în Toporu, Ioan – profesor în București, Nicolae, avocat în București, și Constantin – inginer agronom în comuna Oinac, raionul Giurgiu, sunt frecvent citați de ofițerii de Securitate în notele informative.
Dinu Adameșteanu a fost urmărit de Securitate la toate congresele internaționale la care a participat, prin foști colegi arheologi racolați în acest sens, dintre care unii au fost trimiși chiar să locuiască în Italia, dar și cu ajutorul ofițerilor de Securitate mascați sub diverse funcții prin ambasadele sau consulatele din străinătate.
Citește și: Zece curat sau minciuna cu care creștem
Un sat transformat în instrument de urmărire a unui singur om
Ceea ce s-a întâmplat însă în Toporu arată amploarea urmăririi, dar și cum s-a manifestat teroarea Securității într-un sat din România comunistă. Notele informative din dosarul I 210102 arată faptul că Securitatea avea agenți racolați din jurul membrilor familiei și din abundență din satul Toporu.
Spre deosebire de București, unde ofițerul de securitate se întâlnea cu agentul la case conspirative, la Toporu ofițerul de securitate mergea direct la locul de muncă al informatorilor sau la postul de miliție din sat, unde aceștia erau chemați și își scriau notele informative.
Cele mai multe dintre acestea erau obținute la solicitarea ofițerilor Securității, care trasau sarcini informatorilor la fiecare întâlnire, dar există la dosarul lui Dinu Adameșteanu și note informative date din proprie inițiativă de persoanele racolate.
Urmărirea lui Dinu Adameșteanu și a familiei sale se întețește după ce acesta începe să viziteze România, în 1964. Într-o notă informativă incoerentă, plină de greșeli gramaticale, aparținându-i agentului „Luca Petre”, furnizată plutonierului Petre Constantin chiar în postul de miliție al localității, în data de 6.10.1965, se relatează o discuție dintre fratele „Arheologului” și unul dintre vecinii lui, care devenise colaborator al Securității.
Petre Adameșteanu îl chemase pe vecinul său să îl ajute să ducă un butoi în pivniță, ocazie cu care a mai strâns câteva informații despre „fugarul” în Italia, pe care s-a grăbit să le predea ofițerului de Securitate :
„Duminică dimineața 3 octombrie 1965 am fost chemat la Petre Adameșteanu fiind aproape vecin să băgăm un butoi în pivniță și la plecare am servit un păhăruț de țuică și mi-a spus că speră să facă cca 60 deca de vin, dar dacă vin frați și stă o săptămână lichidează dar nu l-am întrebat, fiindcă veni vorba spunea și mie ce spunea cumnata din Italia ce face Dinu și mi-a spus că are servici foarte bun dar nu a vrut să vină și el, ea a venit într-o misiune specială la noi în țară și stă mai mult în România (…) și mi-a spus că în curând o să vină și Dinu în România că e tare dor de patrie și de frați”.
În subsolul Notei informative este menționată sarcina stabilită pentru agentul din sat, care trebuia să anunțe imediat când ajung rudele din Italia, să urmărească cu cine iau legătura și ce se discută în sat despre Dinu Adameșteanu.
Fiecare pas al lui Petre Adameșteanu este relatat Securității – cu cine vorbea, cine îi intra în curte, cât a stat, ce a discutat. Orice li se părea suspect turnătorilor din sat așterneau pe hârtie. Sute de pagini au așternut informatorii din sat și mult mai multe toți cei racolați pentru a-l urmări pe Dinu Adameșteanu. Aceasta este doar o mică secvență care reliefează însă amploarea controlului Securității asupra societății.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Notă
Informațiile fac parte din dosarele informative ale lui Dinu Adameșteanu aflate în arhiva CNSAS și din lucrarea de doctorat „Arheologi și arheologia în raport cu instituțiile de forță ale statului comunist în primele două decenii de dictatură”.
[…] Uriașul aparat prin care Securitatea l-a urmărit pe cel mai mare arheolog român […]