Filosoful britanic Tim Crane ironizează în cartea „The Mechanical Mind” ipoteza că extratereștrii ar putea înțelege plăcuța de aluminiu aurit pusă în vehiculul spațial Pioneer 10 pentru a sumariza descrierea Pământului.
Cred că pot face același argument și despre documentarul „Deceniul Iohannis” și apoi prin extensie despre alegerile care vin. Nimic nu este evident fără să ai cheia de descifrare, ori asta lipsește, nu doar celor din afară, ca mine, dar paradoxal celor care au ceva de câștigat sau de pierdut, au skin în the game – adică celor care vor vota duminică.
O imagine în sine, scrie Tim Crane, este imposibil de descifrat fără cheia corespunzătoare, chiar și dacă imaginea este despre ceea ce noi credem că ar fi esența, fundamentalul autonom și definit prin sine însuși – precum imaginea unui atom de hidrogen sau a sistemului planetar. Ele rămân însă de neînțeles pentru un extraterestru infinit de inteligent atâta timp cât nu are cheia pentru descifrare. Ca înțelesul unei imagini este întotdeauna ambiguu și poate însemna extrem de multe lucruri diferite, ne explică Crane. Argumentul lui este valabil și pentru cineva din afara, afara țării mă refer, nu extraterestru, care încearcă să înțeleagă acum ce s-a și se întâmplă în țară.
Să încep cu „Deceniul Iohannis”. Fără să am cheia de descifrare, că nu mai trăiesc în țară de aproape treizeci de ani, nu am înțeles din documentar de toate cele de care se plânge legate de președintele Iohannis. Nu zic că n-ar avea dreptate, doar că nu rezultă din documentar.
Desigur, Iohannis este un tip centrat pe sine însuși, ambițios, țeapăn, și arogant. Asta este imaginea sa și așa apare în documentar. Dar toate astea nu sunt noutăți. Toate au fost evidente încă din primele momente în care a descălecat la televizor în fața oamenilor: cele șase case cumpărate din meditații, ce a zis și cum a zis la dezbaterea cu Ponta au arătat cine este. Că am știut și de alți profesori din țară care și-au cumpărat casă și mașină din mediații, dar șase? Șase case în Sibiu? Ce naiba – l-a meditat pe Warren Buffet cum să învestească la bursă? Iar înțepenirea lui este țepeneală tradițională a profesorului de generală sau de liceu sau de facultate, că 75% din profesorii mei au vorbit și s-au purtat la clasă precum dânsul. Este instrumentul cu care au ținut clasa „sub control” – așa „iți câștigi respectul”. … Nimic nou aici.
Doar din documentar – evidentul în ochii entuziaștilor neaoși de pe Facebook nu este deloc așa de evident pentru un extra-carpato-danubiano-pontic ca mine. Ceva lipsește, că documentarul nu este complet definit prin ceea ce încearcă să ne convingă. Și nu-mi dă cheia să-l descifrez pe Iohannis-ul cel adevărat.
Documentarul arată că există oameni nemulțumiți, cei care apar în el și care acum sunt pe lângă, nu în căruță, așa cum au fost odată cu toții. Dar în ce măsură avem de-a face cu un malefic calculat și premeditat (cum se sugerează) sau doar cu câteva persoane nemulțumite rămâne o necunoscută pentru unu fără cheie. Sunt greșelile președintelui Iohannis premeditate sau doar expresia pragmatismului tranzacțional a unui om centrat pe sine, ambițios, țeapăn, și arogant? Între reproșurile care i se fac în documentar sunt că ar fi abandonat justiția și că ar fi subminat autoritatea celorlalți participanți la guvernare – doar că lipsesc explicațiile celui în cauză, cel “înalt precum bradu”, așa cum se referea la dânsul o doamnă. Este premeditare sau doar pragmatism tranzacțional, adică unul care și-a purtat de grijă? Că cine nu și-a purtat de grijă între cei care au fost la putere? Și care politician n-o face de oriunde? Că nu știu pe nici unu’ să doarmă sub scara blocului. Documentarul este în opinia mea necesar dar neconvingător, un 6 din 10.
Iar candidații de-acum pot și ei, precum președintele Iohannis, să fie explicați la fel de bine prin modelul pragmatismului tranzacțional. Scria ieri cineva că Ludovic Orban – „este bărbat” că i-a dat doamnei L. ceea ce i-a dat. Oare așa să fie? Este cu siguranță vorba de „onoare și demnitate în politică”, cum scrie astăzi un alt entuziast? Că șansele lui reale la ceva duminică sunt nule, partidul său inexistent, îmi pare rău s-o spun, – deci singurul troc politic pe care-l mai are este să-și dea procentele de sub nivelul de eroare statistică, că poate așa epsilonul infim, acel 1%, poate însemna un pic undeva. Iar domnul Ciolacu nu este decât actualul beneficiar al șirului de conjuncturi din partid, până când următoarea conjunctură îi va trage presu’ de sub picioare. Și doamna Lasconi încearcă să-și țipe lipsa de experiență, când pare evident că pusă-n cameră cu Trump și Macron singurul argument pe care-l va face este că sunt doi misogini. N-am înțeles din ce spune care este acel – ceva – pe care doar dânsa l-a priceput, aici îi spunem insight, prin care va schimba ce trebuie schimbat. Că nimic nu se schimbă doar pentru că pocnești din degete. Oare ce mână pe cineva care probabil simte că este pe cai (deocamdată) prea mari, dacă nu pragmatismul tranzacțional? Și la fel și cu Kelemen Hunor – că UDMR este locul unde totul rămâne la fel, „cum s-a stabilit” – deși trebuie să spun spre apărarea lor că nevoia de a pleda pentru minoritatea maghiară rămâne aceeași chiar dacă instrumentele de a o da peste cap evoluează. Din punctul astă de vedere, USR seamănă uneori prea mult cu AUR.
Deci care este cheia de descifrare a documentarului „Deceniul lui Iohannis”? Dar a alegerilor?
Eu cred că cu toții, și Iohannis, și Ciolacu, și Geoană, probabil și Simion, sunt oameni ca noi toți când sunt puși „la comun”, adică „simpli cetățeni”, vorba președintelui numaru’ doi. Și ei, ca noi toți de altfel – dau din coate și vor să aibă lucruri frumoase, și ca majoritatea dintre noi nu au carismă și suplinesc asta prin rigiditate și aroganță și plinere de sine, self-importance. Asta este obișnuitul. Urâtul se naște doar atunci când sunt puși în contextul puterii. Ar putea să fie altfel? Puțin probabil, că însuși domnul Ghinea din documentar suna la fel de centrat pe sine și de arogant ca cel de care se plânge, cu diferență că dânsul nu a fost deocamdată pus în contextul puterii maxime. Iar manifestarea puterii nu este atât felul în care este scrisă legea, dar mai ales cum este ea realizată la firu’ ierbii. Ori reflexul lipsei de respect față de cei „de jos”, mai puțin „educați”, mai puțin „intelectuali”, „mai mâncători de usturoi” precum și acela că doar – eu – sunt întruparea adevărului, ei, acelea sunt mult prea universale, că n-am văzut urmă de modestie și empatie la vre-unul, atât în documentar cât și pe scenele dezbaterilor.
Și totuși, paradoxal, opinia mea este un pozitivă. Scria domnul R. C. zilele astea că diferența acestor alegeri față de anterior este că lumea și-a pierdut speranța, în sensul că lumea nu mai crede în duhul apelor pe care l-ar poseda un anume politician. A dispărut miticul, adică miraculosul [ nu diminutivul lui Dumitru ], asociat liderului politic. Ori asta este un lucru bun pentru că politica nu este altceva decât pragmatism tranzacțional pur.
Odată încrederea pierdută, următorul pas necesar este ca fiecare să înțeleagă că a vota nu este suficient, ci trebuie votat după propria-ți judecată fără să fi mânat precum gloata de legile pentru pensii, gureșii de la televizor, sau vecinul de pe scară, activistul. Iar în acel moment, când fiecare devine un cetățean cu o decizie autonomă după mintea și judecata proprie, vor dispare formatorii și liderii de opinie [ adică cei ce trâmbițează ce să crezi și cum să faci ] și vor apare – ascultătorii la opinie, adică cei care se vor strădui să priceapă ce naiba se întâmplă la nivelul opincii. Este exact ce s-a întâmplat aici, în SUA: șocul a venit când după alegeri s-a înțeles că votul în final nu a avut loc pentru că așa a zis CNN și așa a scris The New York Times, iar acum cei care au pierdut continuă să-și toarne cenușă-n cap că au pierdut legătura cu cel “mic”, omu’ de “jos”.
Cred, deci, că lucrurile sunt pe drumul cel bun cu condiția ca pierderea încrederii în puterea dumnezeiască a partidelor și a politicienilor să fie continuată imediat de întărirea încrederii fiecăruia în judecata și decizia proprie. Lucrurile vor merge în bine în timp – cumva, fără ca cineva să le nășească atât.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
