În februarie 2024, am lansat un apel public pentru dezvoltarea unei baze de date cu supraviețuitorii din orfelinatele din România, acoperind perioada 1947-1997. Rezultatul acestui demers este o colecție de povești profunde, experiențe care nu doar că te emoționează până în adâncul sufletului, dar îți și trezesc o dureroasă conștiință a lipsei de acțiune.
Citește și: Crimele din orfelinatele României, incluse într-o inițiativă europeană. Ce urmează
România nu a recunoscut atrocitățile care s-au produs în orfelinatele groazei.
În perioada 1987-2013, am crescut în orfelinatele României și am trăit intens tranziția de la comunism la democrație. Am perceput haosul unui sistem aflat în derută, care se ghida încă după legea 3/1970, deși eram deja în 1990, în timp ce personalul părea să aibă libertatea de a sfida și de a frânge sufletele copiilor din aceste instituții.
Experiențele mele au fost dureroase, însă, citind poveștile colegilor și ale fraților supraviețuitori, am realizat că realitatea pe care au trăit-o era și mai sumbră.
Fiecare poveste pe care o citesc mă atinge adânc. Mă bucur că nu mi-am pierdut sensibilitatea pe care o resimțeam deseori în copilărie, în momentele de abuz, când mă refugiam în colțuri umile pentru a plânge. Vreau să mai știți ceva de la mine, sunt seri în care am coșmar cu violențele trăite în casa de copii preșcolari și școlari.
Efectiv retrăiesc în vis teama, teroarea și frica că la un moment dat urmează să fiu lovit pentru că nu dorm sau nu știu să citesc.
Le mulțumesc celor aproximativ 250 de supraviețuitori care au răspuns apelului meu de a construi prima bază de date cu supraviețuitorii orfelinatelor din România. Singura noastră șansă de a merge mai departe este să îmbrățișăm iertarea față de cei care ne-au rănit.
În continuare, voi prezenta fragmente din poveștile primite de la supraviețuitorii orfelinatelor din perioada 1947-1997:
- „Prima parte a copilăriei (clasele primare) a fost cea mai grea. Regimul era asemănător cu a unei închisori semideschise. Abuzurile și bătăile celor mai mari erau la ordinea zilei. După aceea, datorită unui director cu suflet mare (Topa Nicolae) situația s-a îmbunătățit și cu mari eforturi am reușit să fac ceva în viață. Dar eu cred că peste 50% din foștii mei colegi nu au putut să treacă peste copilăria de acolo și au clacat. Traumele se resimt și la această vârstă. Cel mai grav lucru a fost lipsa suportului emoțional.” – bărbat, 68 ani, Brăila (abandonat în 1956 într-un centru de copii).
- „Cu greu o pot numi o copilărie. Ce se întâmpla acolo era mai degrabă o armată pentru copii, un combinat. Imediat după moartea tatălui meu, eu şi sora mea am rămas singuri. Aveam 7 ani, iar mama murise când aveam un an. Şi un unchi de-al mamei, care devenise tutorele nostru, ne-a azvârlit, după doar câteva zile de la înmormântare, în cel mai mare orfelinat din ţară, la Târgu-Ocna. Imaginaţi-vă: pe 23 februarie era ziua mea de naştere, pe 24 februarie a murit tatăl meu. La scurt timp, pe 3 martie, am fost dus în acel orfelinat, iar a doua zi, pe 4 martie, a fost cutremurul din ‘77. Am simţit cutremurul în orfelinat.” – bărbat, 54 ani, Bacău (abandonat în 1970 într-un centru de copii).
- „Cred că animalele au avut și au un tratament net superior nouă copiilor fără nume.” – bărbat, 48 ani, Maramureș (abandonat în 1976 într-un centru de copii).
- „Și astăzi trăirile acelor vremuri, ororile pe care mi-a fost dat să le trăiesc (bătăi, foamete, frig, mizerie, teamă, spaimă, frică, incertitudine, lipsa oricăror perspective și limitarea oricăror orizonturi, amenințări, privațiuni de tot felul, uneori instituirea unui regim de carceră doar pentru greșeli sau abateri „disciplinare”), îmi bântuie și astăzi sufletul. Deși astăzi consider că sunt un om realizat – absolvent de studii superioare, inspector într-o instituție respectabilă, iar în regim part-time, redactor la o publicație de istorie și cultură – nu voi putea să uit vreodată ceea a marcat irevocabil existența mea pentru mulți ani.” – bărbat, 47 ani, Iași (abandonat în 1977 într-un centru de copii).
- „Mai rău ca în închisoare. Bătută, umilită, violată, marginalizată.” – femeie, 45 ani, Brașov (abandonată în 1979 într-un centru de copii).
- „Când eram mică ne lega de pat dar le-am arătat celorlalți copii cum sa scoată zăbrelele de la pătuț” – femeie, 27 ani, Bistrița Năsăud (abandonată în 1996 într-un centru de copii).
- „A trecut mult timp de atunci. Acuma sunt bunic și mă bucur de ai noștri copii și nepoții, mai ales să nu ducă viața pe care noi am îndurat -o în casa de copii. De prin clasa a 4 a ne ducea la plantat de puieți de brad pe toate ciclurile Munților Bârgăului. La recoltat struguri la Lechința, la cireșe și mere la Stațiunea experimentală Dumitra. Bătaia era la ordinea zilei. Profesorii, educatorii, îngrijitorii și băieții și fetele mai mari, aproape în fiecare zi o încasai. Aproape în fiecare lună erau evadări din școală, mă refer în timpul școlii.” – bărbat, 64 ani, Bistrița Năsăud (abandonat în 1960 într-un centru de copii).
- „E greu să punctezi diferitele tratamente aplicate la acea vreme, venite din partea educatorilor sau profesorilor pentru că toți erau copii la indigou ,….,. Copilăria noastră era din punctul lor de vedere o sarcină de supraveghere și nicidecum o latură educativă, chiar dacă au fost profesori sau învățători. Pentru simplu fapt că comentai sau răspundeai neîntrebat era deja pregătit bățul, bâta, linia, sau altceva contondent care să ți se aplice unde se nimerea… problema cea mai gravă era la o parte din salariați, dar ce era mai grav era la cei cu care am conviețuit, care ar fi trebuit să ne fie frați de suferință și eram supuși la toate nenorocirile care nici prin cap nu o să-ți treacă. Am fost dat afară din casa de copii pentru că nu mai puteam să merg la școală din cauza absențelor și ,…, vagabondând prin gări și parcurile orașului, câțiva ani mai târziu m-am angajat să pot supraviețui și bineînțeles dormind tot prin gări și parcuri. La 3 ani distanță după terminarea armatei m-au angajat în aceeași casa de copii unde am crescut, ca supraveghetor de noapte și de aici lucrurile ușor, ușor au început să se schimbe pentru că ce am trăit eu să nu se mai repete. Anii au trecut, am terminat și studiile liceale. După 10 ani am reușit să termin și o facultate de arte plastice în Iași și în prezent încă mai lucrez cu copii din centre de plasament și din asistență maternală fiind terapeut ocupațional” – bărbat, 52 ani, Vaslui (abandonat în 1972 într-un centru de copii).
- „Cea mai dureroasă experiență, deși nu neapărat pentru Vișinel, este cea legata de făcut pipi în pat. Era lucrul pentru care se primea cea mai severă bătaie. A primit și el de câteva ori, dar acele câteva ori i-au fost atât de suficiente încât nu i-a mai trebuit și s-a lecuit repede. Însă, alți colegi de-ai lui, unii dintre ei chiar cu probleme fizice, au suferit foarte mult din cauza asta.” – extras din lucrarea lui Mușat Mihail.
Am lucrat pentru USR la scrierea proiectului de lege Pl-x 212/2024 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au trăit experiența caselor de copii din România în perioada 1947-1997 și am făcut demersuri către toate partidele parlamentare pentru ca acest proiect să reușească să fie susținut în camera deputaților, cameră decizională, deși a existat o rezistență din partea „activiștilor” care conduc astăzi Consiliul Economic și Social.
E timpul pentru recunoaștere!
Citește și: Marcel Ciolacu își va anunța în cursul zilei de de azi candidatura la prezidențiale
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Felicitări! Și eu sunt unul dintre miile de copiii crescuți la orfelinat și da aveți dreptate am trăit o traumă. Mulțumesc ca vreți sa faceți ceva și pentru noi.
„… sa imbratisam iertarea…”____–____ cu toata compsiunea si respectul pentru nenorocirile pe care le-ati suferit, „iertarea”* este o enorma greseala, este chiar o prostie si -chiar mai rau- este un sprijin dat abuzatorilor( in deculpizare), si un mesaj trimis noilor abuzatori din -orice- institutii ale statului…cei care sunt deja dovediti a fi fost abuzatori( si sunt DOVEDITI, sute) trebuie neaparat pusi la inchisoare si averile lor vandute la licitatie publica, pentru a se compensa(macar baneste, materal) suferintele si mortile total premature, ale celor institutionalizati…Altfel, ciclurile se vor repeta, mai ales in lumina situatiei pregatite indelung de mai-marii natiei, adica o dubla dictatura, cea ortodocsa si cea militara, care oricum au coabitat-in exploatare- f. bine, dintotdeauna, iar cu ajungerea la conducerea suprema a tarii a unei monstruozitati sociale, primul mare pas s-a realizat, urmeaza oficializarea, de fapt tocmai pentru acest motiv „banescu, ochiul dracului”** a fost numit mare staroste la culte, mai ales ca are experienta preluata de la ultimul sau socru, cel care scria programele genocidale ale lui ceausescu, pe care idiotul doar le semna…(*sper ca nu o sa veniti cu cel mai rasuflat-si idiot-cliseu, cu „mila crestineasca”///** nu stiu cum, dar individul si-a deschis vad pe o pagina unde nu credeam ca aberatiile isi au locul, individul chiar vrea sa pregateasca natia pentru INCHIZITIA ORTODOXA, inr-o luna si ceva a scris 4 ” articole” care din titlu, sunt extrem de agresivve, si in toate bate doar campii, precum in „Ticalosul”-pe ultimul „art.” aparut nici nu l-am mai citit, iata mostra ” instituții (BOR) – despre a cărei necesară și plurală misiune publică…”, prin care individul de o nesimtire diabolica, vrea sa impuna idea ca ortodocsismul este necesar si ca are si o misiune publica, da!, este necesar pentru ei, trantorii si parazitii totali, iar misiunea lor istorica este de a jefui masele , singuri sau in cardasie cu politicul, de a vinde si pe fratii lor( cum au facut cu catolicii), si pe oricine pentru averi nemuncite si pentru a controla mintea maselor, prin minciuni repetate de milioane de ori, la fel, cu o nesimtire diabolica,..Oameni buni, dar mai ales ateisti si sceptici romani, oriunde ati fi, unitiva si dobarati cele doua napoarci, care ,altfel, vor distruge tara si va vor vana si pe voi, cum nu s-a mai intamplat in istoria omenirii…