În iunie 1968, sintetizând lecțiile revoltei avortate a studenților francezi, Monica Lovinescu examina amalgamul nihilist al utopismului autorului Omului unidimensional, Herbert Marcuse: „Două aspecte din opera lui militează în favoarea acestei explozii: lipsa de nuanțe dintr-o critică ce se vrea globală și definitivă și apelul la iraționalul fericirii. […] Desigur, critica acestui tip de rațional se află în Heidegger, dar Heidegger n-o îmbină cu o speranță mesianică sau cu rămășițe de marxism. Sistemul lui Marcuse nu este exploziv prin rigoarea lui, ci, dimpotrivă, prin înglobarea atâtor izvoare diferite într-o critică radicală, dar nu și la obiect” (Unde scurte).
Diagnosticul este impecabil: critica a ceea ce filosofii Școlii de la Frankfurt numeau capitalism târziu era radicală, nu însă și la obiect. Chiar Jürgen Habermas admitea acest lucru atunci când scria despre revolta studențească germană drept o Scheinrevolution (o pseudorevoluție) și îi acuza pe unii dintre lideri de „fascism de stânga”.
În acest timp, la Praga, prindea ființă cealaltă aventură utopică. Utopia intelectualilor cehi și slovaci era una anti-ideologică, așadar una care se opunea minciunii oficiale, logicii despotismului birocratic și terorii polițiste prezentate drept apoteoza libertății umane. Era o insurecție a spiritului ori, spre a relua o minunată formulare hegeliană, era „un superb răsărit de soare”. Se topea ghețarul stalinist: societatea civilă renăștea sub semnul convingerii că socialismul poate fi umanizat. Anul 1968, cu ale sale mari iluzii și nu mai puțin teribile dezamăgiri, a avut cel puțin un efect de lungă durată: prăbușirea mitului sovietic și declinortodoxiilor comuniste în Occident.
