Am citit zilele trecute recenta carte „The pursuit of dominance„, scrisă de Cristopher Fettweis. Fettweis este profesor de științe politice la Universitatea Tulane, specializat în politică externă. După cum ne spune autorul în prefață, cartea este bazată pe un curs predat în anii 1970 de amiralul Stansfield Turner, la US Naval War College.
Amiralul Turner a fost comandantul Flotei a doua, comandantul suprem al NATO pentru Europa de sud și director CIA în timpul administrației Carter, pe lângă multe alte funcții pe care le-a avut.
Am să încep comentariul meu despre carte prin a-mi reaminti că una din temele recurente când am ajuns în 1997 în SUA, și care atunci m-a șocat, a fost preocuparea, chiar obsesia americanilor privind vremelinicia Americii ca puterea dominantă în lume.
Căderea Romei antice era exemplul de la care porneau discuțiile, faptul că în ciuda puterii noastre militare și economice imposibil de contestat, va veni inevitabil și clipa în care această supremație va dispărea, la fel cum s-a întâmplat romanilor și celorlalte mari imperii în istorie.
A urmat apoi 9 septembrie 2001 și războiul din Afganistan, și au dispărut discuțiile despre vremelinicia SUA ca mare putere. Bănui că devenise nepatriotic să exprimi astfel de îngrijorări. Cartea profesorului Fettweis, însă, mi-a readus în memorie acele discuții uitate, dar atunci frecvente.
Cartea poate fi înțeleasă din diferite unghiuri, cel al cetățeanului singurei super-puteri globale de-acum, dar și din punctul de vedere al celui care trăiește altundeva, inclusiv într-o țară care istoric nu a fost un actor principal la evenimentele mondiale majore care au definit istoria.
O alta comparație interesantă este despre felul cum aceleași evenimente istorice au interpretări diferite în locuri diferite, funcție de ce este considerat important în fiecare loc, ceea ce evidențiază părtinitorul în scrierile despre istorie și faptul că o lucrare despre istorie, inclusiv manualele școlare, nu trebuie văzută ca pe un adevăr obiectiv și unic, ci ca pe o prezentare ce vine dintr-un unghi și servește un anume scop ideologic.
De aceea, cred că este greu de înțeles măsura în care o persoană poate cunoaște și înțelege obiectiv lumea în care trăiește sau realitățile precedente, respectiv istoria, deoarece obiectivitatea nu este decât o suma de subiectivități.
Să revenim însă la carte. După ce discută în ordine cronologică strategiile șirului de mari puteri globale din istorie, cu dominație și putere de necontestat, adică Imperiul roman, China dinastiei Tang, Imperiul mongol, Imperiul otoman, Imperiul spaniol a lui Carol V și următorii patru regi habsburgi, și britanicii, concluziile cărții se centrează pe SUA, singura mare putere globală actuală – și probabil cea mai mare putere militară și economică produsă vreodată de civilizația umană.
Indiferent de bruhaha-ul sporadic legat de China și Rusia, realitatea este că, ne spune profesorul Fettweis, în viitorul cât-de-cât-următor, nimeni nu va putea contesta oarecum semnificativ forța militară și infuența politică și economică a Americii în lume.
Concret, dacă în perioada sa de maximă putere, Marea Britanie avea două flote militare, SUA are acum echivalentul a șaptesprezece flote. Numărul bazelor militare americane în lume este în jur de 800, în timp ce restul țărilor au la un loc cam treizeci.
Cheltuielile militare americane actuale sunt mai mari decât a tuturor celorlalte țări împreună. De aceea, ne spune autorul, este improbabil ca cineva să concureze poziția militară a SUA.
Nota bene, cartea a fost publicată după invazia Ucrainei, și autorul se referă în analiza lui la Putîn și la războiul din Ucraina.
Însă, argumentează profesorul Fettweis, aceste cheltuieli militare masive nu sunt bune pentru noi, ca țară și societate. Ne folosim resursele și atenția în proiecte externe în locuri unde nu ar trebui să participam activ, pentru că acele proiecte nu au influență decisivă asupra siguranței și a viitorului nostru.
Ori asta ne va costa pe termen lung, dacă este să folosim experiența precedentă a altora ca model, mai ales a Imperiului spaniol, care s-a auto-ruinat în războaie neîntrerupte, dar secundare, pentru securitatea și dezvoltarea imperiului.
Dacă Spania imperială ar fi decis să nu se implice în războaie inutile, precum a fost cel din Țările de Jos sau Războiul de treizeci de ani, soarta ei ar fi fost alta.
O alta idee discutată de Fettweis este cea a falsității noțiunii de prestigiu în lume și a consecințelor care ar urma atunci când prestigiul, sau altfel spus – frica altora de puterea ta, este pierdut.
Dorința de a-ți pastra o anume imagine de forță în lume nu oferă un avantaj economic sau strategic.
Este mai degrabă expresia anxietății celui aflat în vârf, anxietate pe care au avut-o și romanii în antichitate. Fettweis recomandă o politică a prudenței și cumpătării, spunând că ar fi mai bine să fim precum împăratul Hadrian decât Traian.
Contrar imaginii din cântec, că fiind „Traian cel drept /Ei, pentru vatra lor amarnic /Au dat cu-atâția dușmani piept”, se pare că Traian a fost un împărat agresiv, doritor de războaie, cuceriri și expansiuni, iar continuarea acestei strategii ar fi dus rapid la epuizarea imperiului.
Norocul romanilor a fost urmașul lui Traian, Hadrian, care a dat Romei o perioadă de pace și prosperitate.
În fine, profesorul Fettweis ne sugerează că cea mai mare dificultate pe care SUA trebuie s-o navigheze în zilele noastre nu sunt China și Rusia, ci nevoia de a lua decizii eficiente într-o lume extrem de complexă.
Aceste decizii presupun analiza situațiilor mondiale, interconectate complicat și încâlcite în planuri multiple, politic, economic, social, militar, cultural, demografic și așa mai departe, identificarea alternativelor fezabile și caracterizarea avantajelor și a dezavantajelor lor, și în final implementarea lor, aici incluzând și dobândirea suportului democratic, care este tot mai greu de găsit în societățile polarizate.
Paradoxal, pacea slăbește o mare putere pentru că această competiție politică între partide se reorientează intern în absența dușmanului extern, care întotdeauna unește și elimină diviziunea internă.
Am observat din cartea profesorului Fettweis, dar și din altele despre mari puteri, că o regulă nescrisă este că un imperiu de obicei nu cade din lupta directă cu altul. Este nevoie ca două sau mai multe imperii să lupte la intervale scurte sau să se coalizeze împotriva unuia.
De exemplu, Imperiul otoman a fost doborât de secvența de lovituri primite inițial de la Imperiul habsburgic, care l-a contestat în Europa centrală și în Balcani, ca apoi cel țarist să-l dea peste cap cu totul.
Imperiul bizantin a rezistat arabilor, bulgarilor, și-a revenit după cruciați, dar a fost răpus de turci. Rar, un imperiu a fost dărâmat de un singur imperiu antagonist, ceea ce ridica comparații interesante pentru zilele noastre.
O concluzie a cărții este că lumea cu țelurile, evenimentele și cu consecințele lor este procesată extrem de diferit prin ochii unei super-puteri globale, a unei puteri locale (precum este Rusia), a unei puteri economice dar ne-militare (ca Uniunea Europeană), sau a unei țări de dimensiuni medii sau mici.
Anxietățile super-puterii sunt parțial false, și țin de pierderea poziției și a prestigiului dobândit și consecințele acestei pierderi asupra viitorului, pe când anxietățile restului includ integritatea teritoriului, nevoia de a „conta” în lume, libertatea și progresul.
Ce nu discută însă cartea este implicația globalității curente și a interdendenței majore între țări asupra a ceea ce înseamnă dinamica unei super-puteri. Într-o realitate în care dolarul este moneda lumii, este greu de imaginat cum ar arăta o lume fără SUA ca putere dominantă. P
Pierderea acestui rol ar însemna eliminarea dolarului ca moneda de-facto și cu asta falimentul imediat al tuturora. Sugerez de aceea că poate dolarul este arma cea mai eficientă a puterii americane.
În fine, ca cineva care a început să învețe despre istoria României din manualele și cărțile publicate în țară, m-a surprins [iarăși] felul extrem de diferit în care este prezentată istoria legată de locurile de unde vin: cartea lui Fettweis ne spune că romanii s-au retras imediat după moartea lui Traian din unele părți cucerite ale Daciei, singurele părți rămase sub administrație romană fiind Banatul, Transilvania centrală [dar nu cea de nord] și partea de munte a Olteniei.
Deci, marea partea a României nu a făcut parte, de fapt, o secunda din Imperiul roman, inclusiv toată Moldova, o mare parte a Munteniei și nordul Transilvaniei. Această asimetrie importantă, considerând centralitatea latinității în discursul național, nu este discutată deloc în manuale, deși retragerea lui Hadrian este descrisă până și de pagina Wikipedia despre subiect, ceea ce ridică, cel puțîn pentru mine, semne acute de întrebare privind intenția ideologică și propagandistică a manualelor școlare, și implicit a îndoctrinării ce rezulta prin școli.
Orice om vrea până la urma să știe cine este și de unde vine, și a nu-i oferi onest această informație este unul din cele mai dureroase handicapuri ce i le poți da.
La fel, capitolul despre Imperiul otoman nu se leagă mai deloc cu ce am învățat eu la istorie. De exemplu, domnia lui Mihai Viteazul, probabil figura istorică cea mai importantă din manualele mele, este un fragment [nemenționat în carte] din războiul de 13 ani, sau Long Turkish War, între 1593 și 1606, între otomani și habsburgi.
Principala bătălie a războiului a fost la Mezokeresztes, în octombrie 1596, pe care au câștigat-o otomanii, sultanul Mehmed III dându-și titlul de „Cuceritorul de la Egri”. În final, războiul de 13 ani s-a terminat indecis și a mai trecut o sută de ani până când balanță puterii în zonă s-a schimbat prin pacea de la Karlowitz.
La Mezokeresztes a participat și Ion Bessoiu, pardon, principele transilvănean Sigismund Bathory, pe numele lui adevărat Bathory Zsigmond, un comandat militar vrednic de menționat, cel puțin pentru victoria lui (împreună cu Mihai Viteazul) la Giurgiu în 1595 (după Călugăreni) și care a fost o fost o înfrângere majoră a otomanilor.
Prezentarea selectivă a istoriei, cu eliminarea unor evenimente [cum a fost bătălia de la Giurgiu] sau a contextului larg, adică competiția europeană între otomani și habsburgi, nu face decât să alimenteze anxietățile statelor mici cum că străinii „ne-au ars bisericile și dezgropat morții”, precum zice cântecul popular pe care Realitatea TV îl dă regulat pe post.
De aceea, reforma ca reformă… Poate mai important ar fi de discutat conținutul manualelor, căci nu pot să nu mă întreb ce naiba mai înseamnă să înveți istorie, când felul în care o înveți din manualele din România, așa cum am învățat-o eu, este așa de diferită de ce învață alții din manualele lor, de exemplu cei de la US Naval War College?
Că vorba cuiva – învățământul într-un stat laic trebuie să satisfacă nevoile statului laic… Dar care sunt acele nevoi?
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
