Când în recomandările pentru Selectorul lunii iunie, propuneam (vezi aici) ultimele două concerte ale Orchestrei Naționale Radio, nu mi-am imaginat nicio clipă că ambele vor fi atât de entuziasmante.
Cum am precizat încă de când am dat drumul rubricii, concertele se țin o singură dată și trebuie anunțate în avans. Alegerea are un grad de risc mare, chiar dacă o fac pe criterii solide. Interpretările live diferă de la o orchestră la alta, de la o sală la alta… foarte multe variabile.
Dacă pentru concertul din 10 iunie, maestrul Remus Azoiței și Sascha Goetzel erau deja cunoscuți, obișnuiți ai sălii Radio, prin urmare, totul a decurs conform planului, în 17 iunie, datele erau schimbate.
Daniel Ciobanu, probabil, cel mai talentat tânăr pianist român, care nu mai cântase, sau nu auzisem eu, Ravel și nici alături de dirijorul anunțat iar pe Antonio Méndez nu-l mai văzusem dirijând, doar am citit.
Ce-a urmat, însă, depășește imaginația.
Programul a fost 100% franțuzesc. Compoziții ieșite din tiparul monoton al stagiunilor, rar cântate pentru că solicită extensii ale partidelor și instrumentiști foarte buni pentru că există solo-uri sofisticate.
În prima parte, Maurice Ravel, perfecționistul stilului fără stil. Obsedat parcă de originalitate, Ravel este, poate, primul care reușește o desprindere de orice modele, canoane, asigurându-și propria autonomie stilistică cu o perfecțiune inimitabilă.
Prima piesă, Alborada del gracioso, anunța prin ea însăși un mini festin muzical. Ceea ce s-a și întâmplat. Cadența nervoasă a ritmului spaniol, efervescența unor „scene” de dans și exuberanța solistică tipic iberică.
Orchestra a impresionat, ca să nu zic a uimit, cu perfecta interpretare a contrastelor stărilor de spirit. Fericire – ritmare energică, acel pizzicato de corzi și harpă care imită chitara și percuție cu fond de castaniete, sau melancolică, stare dominată de sunetul grav al fagotului, cu un stil de improvizație cvasi-recitativă.
Méndez a reușit ceea ce e destul de greu cu orchestrele românești, să lase fiecare muzician să se exprime și, în același timp, să sune ca fiind împreună. A fost surprinzător.
A urmat Concertul în sol major (1931), bijuterie per se. Și dacă stau bine să mă gândesc, parcă nici n-ar fi fost mai bine reprezentat decât de Daniel Ciobanu. Pare că sînt făcuți unul pentru altul. Ascultat mai mult prin festivalul Enescu, și datorită spectaculozității sale și a caracterului amuzant-melancolic.
La acest capitol rămâne în memoria tuturor melomanilor interpretarea Marthei Argerich, din 2017, de la Festival. Dar fiecare zi e altfel. Tânărul Ciobanu ne-a etalat sensibilitatea, tehnica, exuberanța, energia, magia, generozitatea, muzicalitatea care îi conduc rafinatele interpretări.
O simbioză perfectă între pasajele și variațiunile orchestrei și solist, finalizată cu un adevărat foc de artificii într-o tălmăcire muzicală strălucitoare. La encore am primit Mazurka Glissando de Ernesto Lecuona, altă tratație de gală.
Finalul serii a aparținut lui Berlioz. Simfonia fantastică, op. 14(1830). Parafrazând, absolut fantastic. Uluitoarea simfonie este cea mai sălbatică plimbare pe care muzica clasică o poate oferi. Am descris-o deja în articolul de recomandare.
Este ca un test pentru dirijori și orchestrele simfonice. Provocarea însă solicită nenumărate abilități. Ea poate fi, foarte bine, groapa în care cazi, chiar dacă numele dirijorului e foarte mare, sau trambulina care te înalță, și dacă ești la început de drum. Un cumul sensibil de cunoștințe, talent și comunicare cu orchestra sînt intens solicitate dirijorului.
Subtilitate și virtuozitate interpretativă de înaltă clasă, încredere, atitudine sînt cerute muzicienilor din orchestră. Întreaga simfonie se bazează pe dialogurile dintre partide și instrumente, totul este complicat și sublim în același timp, dar dacă nu e executat perfect, devine o simplă gălăgie.
Dacă interpretarea e strălucitoare, pe parcursul celor atât de diferite cinci părți, practic, ai aproape o oră în care stai cu gura căscată, pielea de găină și spatele depărtat de spătar. Ceea ce s-a întâmplat. Fără a insista într-o descriptio inutilă și tehnică, spun doar atât, Méndez a reușit să ridice standardul interpretativ al ONR cu mult peste nivelul orchestrelor, cel puțin din București, în această stagiune, filarmonică, operă și propriul standard.
Citește și: VIDEO Cum „țipă” un copac când în jur e poluare și prea multă tehnologie
Chiar dacă spuneam anterior că orchestra ONB, sub Badea, atinsese un apogeu. Desigur, e forțată, un pic, comparația, la operă este summum orchestră-voci. Prospețime, claritate, strălucire, ritm, calm, furtună, entuziasm, pasiune, sincronicitate, sobrietate, dezinvoltură. De la tubă la clopote și de la instrumentele cu coarde la percuționiști totul merită aplaudat. Și sperăm să mai fie invitat acest tânăr dirijor surpriză Antonio Méndez.
Deci, pentru stagiunea viitoare, MAREA PROMISIUNE și locul de pelerinaj, cel mai probabil, va fi Sala RADIO.
Spun asta și în condițiile în care, Filarmonica practică de ceva vreme prețuri prohibitive și penibile. De exemplu, diferența dintre strapontină-Cat 3 (loc în care stai aproape ciuci) și Cat I este de 15 lei, în condițiile în care Cat 3 reprezintă 85% din prețul Cat 1!??! Nu am găsit nicio justificare, nici în repertoriu, nici în calitate, nici în diferențe invitați.
În speranța că Orchestrele și Corurile Radio nu vor uita misiunea pentru care au fost create, acest final în mare stil promite o viitoare stagiune de ținută. Personal, aștept și anunțul festivalului RADIRO, în această toamnă. De-abia aștept să dau vestea.
