Un act precum o lege a educației are nu doar o semnificație juridică, ci și una politică, în sensul vechi al acestui termen, de căutare a binelui comun, uitat aproape în totalitate astăzi. Căci înscrie ceea ce pedagogii numesc „idealul educațional al societății”, viziunea sa despre cum ar vrea să arate peste douăzeci ani, cât durează până când legea ajunge să-și producă toate efectele, orientând educația unei generații de la clasa întâi până la finalizarea studiilor de doctorat.
Din acest punct de vedere, cele două proiecte supuse spre consultare de Ministerul Educației se citesc mai degrabă ca niște regulamente de funcționare decât ca niște adevărate legi ale educației. În niciunul dintre acestea nu se face referire la vreun ideal educațional și niciunde nu ni se spune ce ar vrea să facă școala românească la modul concret.
Subiectul lor sunt diversele instituții din sfera educației și nu cetățeanul care se cere educat. Iar valorile în jurul cărora gravitează (echitatea, excelența, integritatea, profesionalismul, diversitatea, transparența, incluziunea ș.a.m.d) sunt valori instituționale, nu individuale. Și lista ar putea continua.
Problema este că cele două proiecte de lege au carențe majore și ca simple regulamente de funcționare, în măsura în care complică inutil lucruri care s-ar putea face simplu și sunt înțesate de ambiguități și contradicții. Să luăm două exemple, mai puțin discutate în spațiul public până acum.
Citește și: Adevăr și reconciliere pentru plagiatori
Primul este cel al formării profesorilor.
Proiectul de lege ne spune că aceasta se face: a) prin intermediul unor module psihopedagogice în paralel cu studiile de licență, respectiv masterat (sau postuniversitar); b) prin intermediul unui masterat didactic; sau c) pe cont propriu de absolventul de studii superioare, „cu condiția susținerii și promovării unei probe suplimentare de examinare a cunoștințelor teoretice de pedagogie la finalizarea stagiaturii didactice” (art. 61 (2)).
Cum se justifică această multiplicare a căilor prin care se poate accede în cariera didactică? Ce o legitimează
Pe de altă parte, să fie un program complementar de studiu perfect echivalent din punct de vedere calitativ cu un program de master și cu un demers de studiu individual certificat printr-un examen? Proiectul așa pare să sugereze, din moment ce toate oferă același drept. Dar tot el contrazice acest lucru la modul explicit, deși nu în sensul în care ne-am aștepta.
Căci la art. 59 ni se spune că „finalizarea masteratului didactic cu durata de doi ani dă dreptul la ocuparea unei funcții didactice în învățământul preuniversitar”, fără a introduce o precizare similară și cu privire la modulul psihopedagogic.
Ceea ce înseamnă că, pe baza certificatului de absolvire a modulului pedagogic, poți preda și în mediul universitar, și, deci, că modulul este practic superior masteratului.
(Deși ar putea la fel de bine să însemne că pentru a preda în mediul universitar nu ai nevoie de pregătire psihopedagogică).
Citește și: Când ești în noroi, nu reinventezi roata, ci îți construiești șenile. Despre plagiat
Al doilea exemplu pe care aș vrea să-l aduc în discuție este cel al promovării în cariera didactică, concept nou introdus față de Legea 1/2011.
Despre aceasta ni se spune că se face pe bază de examen, pe un post vacant (art. 207 (1)), a cărui existență va fi făcută publică pe site-ul instituției de învățământ superior și pe un site administrat de Ministerul Educației (art. 206 (2)).
Pe de altă parte, la art. 201 (2) ni se spune că „la concursul pentru un post didactic sau de cercetare pot participa cetățeni români ori străini, fără nicio discriminare, în condițiile legii”. Situația generează o serie de întrebări: cum poate scoate o universitate un post la concurs pentru promovare conform art. 207 fără a încălca art. 201?
Mai mult, dacă un post dintr-un departament este scos la concurs exclusiv pentru promovare, adică dacă poate participa la concurs doar titularul postului inferior din departament, de ce mai trebuie făcut public concursul pe site-ul universității și cel al Ministerului Educației?
Cui i-ar putea folosi această informație? În esență, în măsura în care este condiționată de existența unui post vacant ideea de promovare este golită de sens. Căci posturi vacante apar doar atunci când apar programe de studii noi sau o creștere spectaculoasă a numărului de studenți la un program existent, lucruri puțin probabile în contextul declinului demografic din ultimii ani.
Citește și: Reforma educației: două proiecte din care lipsește viitorul
Având în vedere aceste lucruri, dar și celelalte probleme semnalate deja în spațiul public, poate ar fi mai înțelept ca ministerul să retragă cele două proiecte de lege și să le refacă de la zero, de data aceasta printr-o colaborare mai strânsă cu mediul educațional și societatea civilă.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
