Când ești în noroi, nu reinventezi roata, ci îți construiești șenile. Despre plagiat

Mi s-a sugerat să scriu despre „ce înseamnă plagiat în mediul universitar american”, în contextul în care ministrul Educației din România vrea să desființeze CNATDCU, instituția care se ocupă de plagiate.

Proiectul Legii învățământului superior îl va elimina prin reorganizare [sau cum zice un vechi cântec studențesc din anii-de-tristă-amintire „Jana nu e moartă, Jana se transformă” – pardon, se reorganizează.]

Ce să răspund la sugestia făcută?

Pe scurt, nu avem CNATDCU în SUA, dar nici nu se plagiază teze de doctorat în pas de defilare.

Am să încerc în continuare să-mi „dau cu părerea” despre un subiect imens, căci orice încercare de a stârpi corupția dintr-o lovitură [iar plagiatul nu este decât o mică față a corupției] este ca și cum speri să elimini cancerul generalizat cu „thoughts and prayers”, cum zicem în America.

Legea învățământului creată pe vremea fostului ministru Daniel Funeriu, așa cum am înțeles-o eu, a încercat să elimine impostura academică, nepotismul și furtul intelectual, cum sunt de exemplu copiatul la examenele de admitere și plagiatele din tezele de doctorat.

Totuși, eliminatul plagiatului nu ar fi trebuit să se limiteze doar la tezele de doctorat – în fond s-au plagiat probabil de-a lungul anilor mult mai multe lucrări de diplomă, după motto-ul „ia și tu lucrarea asta de diplomă și scrie una după ea.”

Citește și: Rectorul SNSPA: Cele două propuneri de lege a Educației nu sunt în linie cu proiectul „România Educată”

Soluțiile legii la aceste belele cronice au fost: pensionarea la o anumită vârstă, eliminarea angajărilor copiilor de ștabi din facultăți și universități [deși asta nu cred că s-a reușit vreodată], camere video la BAC și examenele de admitere, dar și CNATDCU pentru a asigura lipsa minciunii și a furtului în cazul promovărilor din universități și a tezelor de doctorat.

Ce cred că nu s-a înțeles atunci este că soluțiile din legea respectivă erau doar de moment, de avarie maximă, însă nu puteau fi soluțiile pe termen lung pentru un sistem de educație blocat în incompetență și ineficiență.

A fost o soluție asemănătoare cu pansamentul pe care-l primești când mergi la dentist cu o durere insuportabilă de la un abces. Abcesul netratat complet, doar pansat, nu va face decât să complice lucrurile. Pansamentul nu ajută cu nimic pe termen lung.

Astfel, camerele de luat vederi la examene nu au corectat minusurile unui învățământ liceal unfair și lipsit de viziune și consistență, la fel cum CNATDCU nu a rezolvat neajunsurile unui învățământ universitar fantezist și [cam] de carton. Ambele nu sunt decât soluții post-mortem, adică de eliminare a rebuturilor.

Soluții tipice de quality control, dar nu soluții prin care să crești calitatea și competitivitatea a ceea ce produci, respectiv a educație, în cazul de față.

De aceea, nu este de mirare că de-a lungul anilor, sistemul beteag din învățământ a identificat căi de bypass a constrângerilor din legea ex-ministrului Funeriu, inclusiv a tezelor plagiate.

[Țin minte de situații în care instanța de judecată a dat câștig plagiatorului, într-un caz deloc celebru din Timișoara, trecut under the radar-ul celor care scriu în presă doar despre hoții high profile.]

Revenind la sugestia primită – așa cum am scris deja, nu avem CNATDCU în SUA. Învățământul este o atribuție a statelor, nu federală, și este organizat diferit în fiecare stat. Doctoratele sunt acordate de universități, la fel și promovările în poziții academice. De exemplu, a fi Associate Professor with tenure la universitatea X nu înseamnă că vei fi automat Associate Professor cu tenure la universitatea Y.

[Tenure înseamnă angajat permanent. Inițial ești angajat fără tenure, adică de probă, urmând să fii evaluat după câțiva ani, în general șase, dacă primești sau nu postul titular.] Pentru că fiecare universitate este diferită și autonomă, își stabilește propriile criterii de promovare și de suficiență a ceea ce înseamnă o teză de doctorat.

Procesul studiului pentru doctorat, inclusiv a numărului de credite din cursuri și a altor degree requirements, poate fi extrem de diferit de la un loc la altul. Dacă iei în considerare întreaga filosofie și întregul mod de organizare și funcționare a învățământului universitar american poți concluziona că este nepractic să creezi o structura de quality control precum CNATDCU.

În general, procesele de quality control americane, cum sunt acreditările de programe în inginerie prin ABET, nu se concentrează pe evaluarea output-ului procesului de educație [așa cum face CNATDCU], ci pe evaluarea robusteții procesului propriu-zis, adică a procesului de educație. Filosofia este complet alta decât cea de la baza legii creată sub mandatul ex-ministrului Funeriu.

Și totuși, așa cum mi s-a explicat la acea vreme de cei care lucrau la conceperea legii, era nevoie imperativă și imediată de a crea CNATDCU. Pentru că există foarte puțină expertiză credibilă în România și pentru că plagiatele și doctoratele de calitate mediocră [cam] deveniseră normă, soluția a fost să se concentreze puținul expertizei care există într-un singur organism care să asigure control general, inclusiv satisfacerea unor cerințe minime, cum sunt: un minim de lucrări publicate în jurnale sau conference proceedings enumerate pe o listă.

Acesta a fost argumentul pentru CNATDCU, și cred că it made a lot of sense.

Pentru că am fost membru în primul CNATDCU, pot spune că nici măcar acela nu a fost acel quality control mechanism care ar fi trebuit să fie, deși mulți l-au considerat ca fiind the best among all its future reincarnations.

S-a pierdut din păcate enorm de mult timp cu non-problems și alte trivialități, fară a vedea pădurea de copaci.

Feedback-ul incomod a fost ignorat încă din secunda unu. Am înțeles rapid că este imposibil să ajuți cu ceva semnificativ de la mii de kilometrii distanță: conexiunea internet pur și simplu nu funcționa atunci când au avut loc discuțiile importante, mai ales cele despre principiile și organizarea CNATDCU.

Am renunțat în timp să mai particip la ședințe, căci mi s-au părut unprofessional. Just a big waste of time.

Ce ne spune însă experiență mea este că I just was not a good fit for CNATDCU.

Cineva care s-ar fi identificat cu misiunea CNATDCU de a curăța puroiul, cel puțin ăla care mustea la suprafață [precum plagiatele], ar fi putut face minuni. Dar it is a full time job să impui la firul ierbii cerințele unui doctorat onest, inclusiv să le cerni pe cele care fuseseră scrise în perioada înainte ca plagiatul să devină o temă majoră în societate.

Citește și: Reforma educației: două proiecte din care lipsește viitorul

Totuși, chiar și un CNATDCU olog a reușit în timp să conștientizeze pe tinerii doctoranzi că nu poți copy-and-paste munca altuia, că asta este furt, că cineva te va prinde cu siguranță și că vor exista consecințe.

Și pentru că am adus vorba de consecințe, unul dintre motivele pentru care nu este nevoie de CNATDCU în America este că aici consecințele sunt nemiloase.

Plagiatul dovedit înseamnă automat terminarea oricărei forme de carieră în învățământ, nu doar în cel universitar. Nu există a doua șansă, la fel cum nu există justiție care să te spele. Plagiatorul este un paria izolat de toți. Este ciumă.

Există și alte diferențe care minimizează tentația cuiva de a plagia. Doctoratul este o cerință doar pentru pozițiile în universități, deși stiu profesori celebrii, la universități stelare precum Berkeley, care nu au doctorate.

Nu există bonus financiar automat pentru că ai doctorat [așa cum este în România], nu este short-cut pentru promovare și funcții râvnite și nu înseamnă prestigiu social [deși spre deosebire de România, lumea nu li se adresează per tu celor cu doctorat, ci cu dr. ABC].

Așa cum ne explică o carte care mi-a plăcut, „Corruption in America: from Benjamin Franklin’s snuff box to Citizens United”, corupția nu poate fi niciodată eliminată complet, doar ținută sub control. Așa că there is a lot of room for other opinions.

Citește și: Câteva întrebări despre proiectul de lege a învățământului preuniversitar

Însă am ales titlul la shtick-ul meu pentru că nu cred că imitarea [să nu zic plagiatul ] altor sisteme academice este soluția pentru situația din țară. Am auzit deseori ideea spusă la televizor că nu are sens să reinventezi roata. Oare să fie chiar așa?

Ce faci când altul este pe asfalt, iar tu în noroi? Îi copiezi roata? Ca să te adâncești și mai tare în noroi din cauza roții care patinează-n gol? Poate CNATDCU nu este the final and best solution, dar asta nu înseamnă că îl elimini prin reorganizare.

Ci că pornești de la ce ai învățat, pentru a face unul și „mai trainic și mai frumos”, exact cum ne-a învățat cântecul „Podul de piatră”. Vorba lui tata: „omu’ a zburat pe Lună” și acum nu li se poate veni plagiatelor de hac?

Really, chiar așa să fie?

Urmăriți PressHUB și pe Google News!