vineri, 21 ianuarie 2022
AcasăProiecte editorialeCălătoriile SabineiArmenia, o țară cu dimensiuni variabile și de ce n-am putut ajunge...

Armenia, o țară cu dimensiuni variabile și de ce n-am putut ajunge în Nagorno-Karabakh (25)

Cu mai bine de o săptămână înainte de a ajunge la Erevan, am completat aplicația online pentru obținerea vizei de intrare în Nagorno-Karabakh. Armenii preferă să-i spună acestei regiuni Arțakh, mai ales că așa a fost menționată în Geografia lui Strabon. Aplicația Republicii Arțakh îți cere o rezervare certă pentru locul unde vei sta, fotografii recente standard, detaliile obișnuite și ziua exactă când ajungi la Stepanakert, capitala regiunii sau alt loc dorit. Alegerea nu e foarte grea fiindcă mica republică, recunoscută doar de Armenia, și-a pierdut peste 70% din teritoriu în urma ultimei etape a războiului azero-armean din 2020.

Urma să-mi ridic viza de la Erevan și fără să mă gândesc prea mult, inițial m-am dus la Ministerul de Externe, unde portarul mi-a dat imediat un număr și m-am conversat cu un funcționar amabil. Omul mi-a căutat numele pe listele cu jurnaliștii străini care au cerut acreditare, dar nu era cazul meu. Eu voiam să văd lucrurile, fără lentila pe care ți-o pun autoritățile din lumea întreagă atunci când îți oferă acreditarea și odată cu ea facilitățile unui itinerariu de-a gata. Impus, nu ales.

Am înțeles, în cele din urmă, că trebuie să merg la Ambasada Republicii Arțakh din Erevan. E neclar de ce această regiune, pe care armenii o consideră a lor are nevoie de o ambasadă. Dincolo de complicațiile dramatice ale istoriei este un paradox juridic. Această ambasadă ciudată se află departe de centru, într-unul din cartierele construite pe vremea Uniunii Sovietice. Și fiindcă în urma aplicației trimise pe email n-am primit nimic, m-am decis să merg până acolo să văd ce pot face.

Ambasada R. Arțakh din Erevan

Prin gardul de fier forjat se vede o vilă în stil monumental cu patru coloane și dincolo de ele mobile înghesuite de-a valma, poate, pentru curățenia de toamnă, poate din alte motive. În față, pe un postament, un singur steag, steagul Republicii Arțakh, de fapt steagul istoric al Armeniei (roșu, albastru portocaliu) peste care au fost desenate scări albe în zigzag care pornesc din colțurile exterioare și se întâlnesc pe orizontala albastră. Această reprezentare trimite la munții din regiune, iar forma de săgeată la unirea cu țara. Modelul alb e preluat din tradiția artizanală și se regăsește adesea pe frumoasele covoare armenești.

Moldova, Ambasada Artakh din Erevan cu steagul acestei republii, 6 decembrie 2021

Înainte să merg spre locul din care sper să obțin viza pentru Nagorno-Karakh dau telefon, să mă asigur că voi fi primită. Ajung acolo după volute complicate făcute de șoferul de taxi, care nu înțelege prea bine harta electronica pe care i-o oferă compania rusească pentru care lucrează. Apăs pe butonul videointerfonului și mi se deschide imediat poarta înaltă.

Erevan, în Ambasada Artsakh

Odată ajunsă înăuntru disting ecoul propriilor mei pași pe culoarul gol. La singura ambasadă din lume a Republicii Arțakh pare pustiu și prăfos. În cele din urmă apare o femeie scundă, brunetă și ușor deranjată de prezența mea acolo. Îi explic succint situația îi spun că am trimis aplicația pentru viză și că luni ar trebui să ajung la Stepanakert, unde am și o rezervare. Îmi răspunde că voi avea răspunsul pozitiv sau negativ la cererea mea de viză chiar în ziua în care trebuie să ajung în Nagorno Karabakh. Mi se pare ciudat așa că o întreb, dacă luni ar trebui să vin cu tot bagajul în fața ambasadei și să aștept răspunsul, iar apoi să găsesc rapid o marșrutka pentru cei peste 300 de kilometri care se fac de la Erevan până la Stepanakert, ceea ce pe șosea înseamnă cinci ore. Femeia îmi răspunde că nu depinde de ea și că așteaptă pentru viza mea o decizie de la guvernul din Stepanakert. Totuși, mi-a promis că face tot ce poate pentru a-mi da de veste ceva mai devreme, duminică seară, spre exemplu, în așa fel încât să-mi pot face planuri din timp.

Muzeul genocidului armean, eleve la colegiul Sahakian din Konya, 1910 (inspectoarea din centru a supraviețuit genocidului)

Mai târziu, m-am întâlnit A. Grigorian, cu un fost diplomat armean ieșit de curând la pensie, care m-a invitat la o cafenea aflată pe strada Nalbandian. Trebuie să țin minte acest nume, m-a somat diplomatul, fiindcă este al unui poet-filosof foarte modern, deși a murit acum mai bine de 150 de ani, la doar 37 de ani. Și-a petrecut cel puțin cinci ani la Chișinău în funcții clericale, înainte de a deveni un entuziast avocat al secularismului, fiind azi una dintre emblemele iluminismului armean. La cafeneaua de pe strada Nalbandian, diplomatul în costumul lui din stofă englezească din cea mai fină mi-a explicat că viza pentru intrarea în Nagorno-Karabakh o hotărăște comandantul militar rus, care conduce așa numitele trupe de menținere a păcii. Că guvernul de la Stepanakert nu are aproape nicio putere, mai ales acum după ce Armenia a pierdut războiul pentru aceste teritoriu și după ce Rusia i-a vândut din nou pe armeni. A. Grigorian știe că armenii nu trebuie să se încreadă în Moscova, dar uneori o fac din reflex: „reflexul celor mereu abandonați de istorie”. Pe 13 octombrie 1921, adică exact acum 100 de ani, a fost semnat la Kars, unde Stalin le-a cedat turcilor toate orașele cu tradiție armenească. Tratatul a trasat granița dintre viitoarea Republică Turcă și statele din Caucazul de Sud, care intraseră în epoca întunecată a dictaturii Uniunii Sovietice.

Memorialul victimelor genocidului, Erevan

Diplomatul armean susține că Tratatul de la Kars n-ar trebui să fie valabil astăzi, tocmai pentru că cele trei state ale Transcaucaziei, Georgia, Azerbaidjan și Armenia, nu acționaseră ca actori independenți, atunci când reprezentanții lor au contrasemnat documentul. În plus, mai adaugă A. Grigorian, Tratatul de la Kars nu e valid fiindcă Uniunea Sovietică nu era încă un stat recunoscut, iar Marea Adunare Națională a Turciei nu avea acum un secol nicio autoritate să semneze tratate internaționale.

Prin acest tratat, Armenia pierdea regiunea Kars, inclusiv orașele Kars, Ardahan și Olti, Lacul Cildir, ruinele medievale de la Ani, precum și Muntele Ararat, minele de sare de la Tuzluca plus Igdir, orașul de la poalele Araratului. Toate acestea intraseră în componență rusească după războiul ruso-turc din 1877-1878 și făceau parte din patrimoniul cultural armenesc.

În 1921 a fost prima mare trădare a rușilor, crede A.Grigorian, iar o sută de ani mai târziu, când armenii au pierdut cea mai mare parte a Arțakh-ului, ar fi a doua. Practic, rușii, care în conflictul din Nagorno-Karabakh jucaseră până în 2020 alături de Armenia, au schimbat, pur și simplu tabăra. A. Grigorian mărturisește că „a fost o lovitură pentru Erevan și pentru noi toți, care ne-am bazat pe aliatul nostrum strategic, Federația Rusă”. Nu e, însă, prima data când Rusia schimbă tabăra. În 1970, Leonid Breșnev se hotărăște inempestiv să-și abandoneze aliatul de ani de zile, Somalia, în favoarea marelui său dușman, Etiopia.

Panou cu Joe Biden la intrarea în Erevan

Acum, însă, abandonarea Armeniei a avut loc în etape, și doar cine n-a vrut să vadă, nu a văzut că Moscova făcea de mult favoruri azerilor, vindea de ani de zile arme Azerbaidjanului și, practic, se pregătea să abandoneze mica republică blocată între Turcia și Iran. Erevanul preferase în 2013 să rămână de partea Uniunii Eurasiatice, în loc să meargă mai departe spre UE, cum au făcut Georgia, R. Moldova și Ucraina. Apoi, Revoluția de catifea din Armenia din 2018, care a îndepărtat vechile elite de la putere, nu a avut efecte neplăcute asupra relațiilor cu Moscova. Opinia publică este pro-occidentală și ar vrea o Armenie mult mai apropiată de UE, dar fără să antagonizeze Rusia.

Muzeul genocidului. Armeni din Urfa (azi Șanliurfa), care au supraviețuit, aducându-și aminte de compatrioții lor, 1919

Chiar și după Războiul din Nagorno-Karabakh din 2020 în care Rusia a concurat la pierderea celor peste 70 de procente din teritoriul acestei enclave pe care armenii o consideră a lor, Moscova rămâne unul din prietenii Erevanului.

Seara dinaintea planificatului drum spre Stepanakert, capitala regiunii Nagorno-Karabakh, am primit un mail de la ambasada Republicii Arțakh, prin care mi se spunea că nu m-am calificat pentru viză, evident, fără nicio explicație. Republica Arțakh este recunoscută doar de Armenia. Regiunea muntoasă a fost adesea loc de refugiu pentru armeni, în perioadele cele mai complicate ale istoriei lor. Din secolul al 15-lea, zona a fost împărțită de Cei cinci prinți ai Karabakhului, care au stăpânit-o și după ce iranienii au anexat-o, un secol mai târziu. Hanatul Karabakh cu tot cu prinții lui armeni a avut mereu o formă de autonomie, cel puțin până când a adevenit protectorat rusesc, la începutul secolului al 19-lea.

Muzeul genocidului armean. Armeancă islamizată și tatuată forțat, 1920

Apoi, după revoluția socialistă din 1917, Georgia, Armenia și Azerbaidjan au format pentru foarte scurtă vreme, apilie-mai 1918, o federație. Au urmat doi ani de bătălii permanente între azeri și armeni pentru pământ, inclusiv pentru Karabakh, înainte ca cele trei state caucaziene să fie incluse în Uniunea Sovietică. În vara lanului 1921, Moscova a decis să cedeze regiunea muntoasă a Karabakhului, locuită de armeni, Azerbaidjanului. Regiunea, numită de aici încolo Nagorno-Karabakh a primit o autonomie aproximativă, a rămas populată de armeni și a avut o perioadă lungă de pace, până în anii 80, înainte de destrămarea URSS, când armenii din enclavă au început să ceară unificarea cu țara-mamă, prevăzând cumva finalul imperiului socialist. Mai mult, deputații locali au votat cu o largă majoritate transferul regiunii către Armenia și lucrurile au rămas decise în acest fel, în ciuda diferitelor incidente violente și sângeroase, până în 1991.

După căderea Uniunii Sovietice, Azerbaidjanul și Armenia au început un război, care a provocat mii de victime și zeci de mii de refugiați de ambele părți, un război în mai multe episoade, în care au fost cheltuiți inutil foarte mulți bani și au fost sacrificate mult prea multe vieți nevinovate. Ultimul episod și cel mai dur pentru armeni s-a consumat în 2020: Armenia a pierdut 75% din suprafața Arțak-ului, în total 696 de orașe și sate. Peste alte 100 de orașe și sate armenești se află la mai puțin de 5 kilometri de granița cu Azerbaidjanul, iar locuitorii lor se tem că se vor afla în prima linie a viitoarei confruntări, pentru că nimeni nu crede că lucrurile se vor termina cu această pace. Deocamdată demarcația teritoriului urmărește vechea hartă sovietică.


Articol preluat de pe blogul „Călătoriile Sabinei” / Radio Europa Liberă


Un proiect Black Sea Trustsusținut de Radio Europa Liberă Moldova și Freedom House România.

Sabina Fati
jurnalist la DW România
ARTICOLE SIMILARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DIN ACEEAȘI CATEGORIE

- Publicitate -spot_img

ULTIMELE ARTICOLE