Balastul din creierul meu sau senzația de a fi picat din cer

Am urmărit recent vreo douăzeci de minute dintr-un interviu TV postat de B. G. cu un X-ean care trăiește în Germania.

Ce exprima plecatul este exact aceeași frustrare pe care o am și eu legat de locul de unde vin, doar că poate, când vorbesc, eu merg puțin mai în adâncime și mă gândesc la întregul proces, nu doar la ce este și mai ales la ce nu este, și la ce ar putea să fie dacă lucrurile n-ar fi chiar așa …

Doar că lucrurile sunt – chiar așa – nu din întâmplare, ci pentru că așa sunt. Sau cum zice truismul de pe strada: „It is what it is.”

Ele sunt așa pentru că majoritatea sunt mulțumiți cu ce au și cu ce primesc de la primar și de la guvern și de la ăla și de la ăla.

Deci nu este că – vezi Doamne, cineva ar împiedică progresul și că s-ar putea face atâtea lucruri, doar că undeva, dracu’ pune-o talpa.

Realitatea este că ce este este exact ce majoritatea vrea să fie.

Vorba veche – „n-a mâncat salam cu soia” – este cât se poate de adevărată.

Mâncatul salamului de soia nu doar că a umplut burta, dar a schimbat așteptările oamenilor. A schimbat gusturile, papilele gustative.

În loc să viseze la nu stiu ce mezeluri, nu stiu cum preparate și cu arome nu stiu din care, a fost suficient un pic mai mult de salam cu soia, sau salam cu soia mai rotundă și mai galbenă.

Un lucru care mi-a luat mult timp să-l pricep este că – noi ăștia plecați pe vecie – nu trebuie să insistam despre ce trebuie să se facă în orașul X, „că așa se face acolo unde trăiesc acum”, căci oricum argumentele și referințele noastre nu sunt cele ale localnicilor.

Faptul că eu am în cap nu stiu ce gărgăuni pentru că asta exista la liceul băiatului meu nu înseamnă absolut deloc că un astfel de gărgăune se poate face și la fostul meu liceu din X. Ceea ce am văzut eu, deci referința mea, nu este și referință unuia din oraș.

Este că și cum aș discuta acum despre Lună cu un astronaut care a călcat pe ea. Ce cred că înțeleg eu din descrieri și din poze nu este ce are astronautul în minte.

Am citit foarte mult în ultima vreme despre inclusivity, și fairness, și digital divide.

Ideile și conceptele moderne sunt divizori mult mai puternici decât cel mai înalt zid construit de om, chiar și când doi oameni trăiesc pe aceeași strada. Darmite în țări diferite, sau în părți opuse ale globului.

Dar am văzut la invitatul lui B. aceeași frustrare pe care o am și eu când încep să mă gândesc mai atent la starea orașului de unde vin.

Însă întrebarea de psihanaliză pentru mine este următoarea: De ce sunt frustrat? It doesn’t make any sense. Nu trăiesc acolo. Ultima dată am fost în orașul X. în 2019 și doar pentru o săptămână.

Deci, why? Why do I care?

Când ies pe strada nu știu pe nimeni, și nimeni nu mă știe pe mine. Nu am nimic de împărțit cu nimeni.

Nu știu exact.

Poate este pentru că am în cap o anumită structură a orașului de pe vremea când trăiam acolo și văd acum structura cu fundu-n sus.

Dar nu cred că este asta. În fond, oricine are dreptul să trăiască așa cum îi place, că noi toți de altfel.

Este vorba de potențialul posibil și nesatisfăcut al orașului?

Maybe, a little bit.

Deși cred că până la urmă fiecare individ își găsește drumul lui în viață – unii pleacă din oraș, alții se ocupă de artă, fiecare găsește ceva să-și umple timpul în mod plăcut.

Cred că mai degrabă este vorba de niste structuri neuronale din creierul meu, care odată și-au avut un scop, dar care au rămas și există încă în capul meu, deși rostul lor este acum inexistent.

Ca un fel de apendice.

Circuitele respective se activează de fiecare dată când apare trigger-ul [să zicem cineva își dă în petec ], doar că acțiunea asociată și mai ales menirea, rostul lor sunt inexistente.

Exact ca ăla pe care-l mânca piciorul, dar piciorul lui a fost tăiat.

[Interesant, există tratament pentru furnicătura la piciorul inexistent. Tratamentul a fost pus la punct pe vremuri de dr. Oliver Sacks, și folosește oglinzi care-ți induc impresia că piciorul lipsă este cel adevărat. Și scărpinându-te la picior [ și văzându-l în oglindă], psihologic, îți stingi mâncărimea.

Și așa am început să mă gândesc la toate circuitele neuronale din creierul meu – circuite care poate și-au avut rostul odată, cu mulți ani în urmă, dar care acum zac nefolosite – atâta doar că mai fire aiurea din când în când.

Oare pot să le sumarizez?

Care sunt acele structuri neuronale din capul meu care sunt precum cele care-l fac pe unul să-și simtă piciorul, deși piciorul i-a fost tăiat?

Cred că poate prima care-mi vine în minte este asocierea cu țările din Europa, Germania, Ungaria, Bulgaria, Franța și așa mai departe.

Dacă perspectiva europeană este la bază cum procesează lumea viața în the Old Country și cum desigur am procesat-o și eu până în ‘97, aici lumea pur și simplu nu discuta mai deloc de Europa – în afară de rarul – „ah, am fost în Italia cu douăzeci de ani în urmă. Cinci zile. Roma, Florența și Veneția”.

Europa se reduce în general la Roma, Florența și Veneția… Poate Paris, un pic.

Nici vorba de Germania, forget about Olanda… sau Spania. Belgia – where is Belgia?

Uneori mă gândesc că oamenii pe care-i întâlnesc nu și-au pus probabil niciodată problema – în nici un caz în dimineața asta – că pe partea cealaltă a Atlanticului exista populații întregi care cred cu tărie că acolo este buricul Pământului.

Who cares?

Doar circuite neuronale nefolositoare în capul meu.

Mai departe.

Toate literatura franceză, de fapt țoață cultura franceză la care am fost expus… Balzac, Hugo, Maupassant, Stendhal, ca să nu zic de Dumas și Jules Verne … Forget about them.

„Pardon my French” este ceea ce spune lumea după o înjurătură.

Țoată literatura germană. Educația mea de la școala germană… Obsesia mea cu precizia, punctualitatea și cuvântul dat?

Doar structuri neuronale nefolositoare într-o realitate unde lumea se mișcă în spații de 20 de km., doar ca să meargă la piață. Ce rost are punctualitatea când știi că nu poți controla aglomerația din trafic sau timpul cât îți ia să parchezi mașina?

La fel cuvântul dat – când „dat” are atâtea semnificații semantice funcție de cultura persoanelor ce trăiesc în jurul tău și care cine știe din ce colț al lumii se trag?

Dar poate cea mai nefolositoare structură neuronală sunt naționalismul și rivalitățile naționale.

Europa există prin națiuni. Cel puțin așa am învățat-o și am știut-o eu. Poate greșesc și lucrurile stau acum altfel.

Dar spune-le francezilor că nu sunt francezi, sau sârbilor că nu sunt sârbi …

Ascultam cu ceva vreme în urmă, la radio, despre transmisiunile de la Olimpiada de iarnă, iar sugestia comentatorilor era că „au fost bune și profesionale, dar că ar fi și mai bune dacă nu ar fi așa de centrate pe sportivii americani.”

Hmmm, what about that?

Ca și cum le-ai cere spaniolilor sau italienilor să nu-și dea cu pumnul în piept la campionatul mondial de fotbal și să nu transmită meciurile cu sportivii lor, că deh – în același timp cu meciul lor joacă alte naționale.

Dar ce spunea comentatorul de la radio face perfect sens aici, pentru că patriotismul american nu este naționalismul european.

Circuitele mele neuronale pentru procesarea aspectelor naționale și mai ales a rivalităților naționaliste … down the drain. Totally useless …

[Și în timp ce scriu asta, încerc să fiu cât se poate de respectuos pentru că termenul de „naționalism” este unul complicat: aici are în general o conotație negativă, dar este pentru multă lume în the Old Country unul de identitate și mândrie. Mi-e extrem de greu să navighez hățișurile semantice.]

Și așa, dacă continui, încep să mă întreb – cât naiba din creierul meu este trained cu data that is obsolete, therefore just useless în the new context?

25%? 40%? Mai mult?

Și care este efectul la toate circuitele astea neuronale, care fire aiurea la triggers pe care ochii și urechile mele îi culeg, dar care pe de-alta parte aici nu sunt nici un fel de triggers?

Un ghiveci format din circuite vechi, nefolositoare și circuite noi, dar neînțelese de cei ramași in the Old Country.

Iar rezultatul acestui ghiveci îmi este deseori greu de înțeles, căci vorba lui C. S. Lewis – „când meditez la sfârșitul zilei la ce am făcut în acea zi, îmi dau seama că majoritatea acțiunilor mele au fost triggered de emotions that I cannot control”.

… Deși greu de înțeles, efectul ghiveciului nu este neutru, căci disonanța în discuțiile între cei plecați și cei rămași este întotdeauna evidentă, așa cum am văzut și în interviul lui B.G.

B. G. mi-a sugerat să înregistrez o emisiune cu L. M. și pe care s-o modereze el.

Am dintr-o dată feeling-ul că nu am ce să spun cu cap și coadă și care să fie util cuiva.

Da, OK – am tot felul de observații și pseudo-analize naive, doar că – what is their purpose?

Știu că sunt create de structuri neuronale care și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul, iar structurile mele neuronale noi s-au format într-o realitate care este alta, una fără nici un punct comun cu realitatea lui B. G. și L. M. Acum sau vreodată în viitor.

Și atunci ce pot spune eu meaningful la emisiunea lui B.G.?

Nimic, am impresia.

Parcă vin dintr-un univers paralel, iar ce spun eu atâta timp cât Euclid are dreptate nu se intersectează cu concretul din lumea lor.

Poate ar trebui să mă uit la „Edward Scissorhands” sau alte filme de genul asta că să văd how should I approach astfel de situații.

Am senzația unuia picat din cer. Ceea ce și sunt uneori [când avionul meu aterizează acolo de unde am plecat].