„Cu privire la eventualele sancțiuni, Comisia ar fi propus sancțiunea avertisment scris și cea de corectare a tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de bună conduită [sic]. Constatăm însă că persoana reclamată nu face parte din categoriile prevăzute de lege împotriva căreia [sic] se poate aplica o sancțiune referitoare la încălcarea eticii universitare și a bunei conduite în cercetare.”
Pasajul de mai sus, din a patra pagină a Hotărârii Comisiei de etică a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-apoca emisă la 28 octombrie 2022 ca urmare a unei sesizări care viza suspiciuni de plagiat în cazul tezei de doctorat susținute în 2018 de Lucian-Nicolae Bode, este pentru mine secvența exemplară din acest document oficial.
Sunt mai multe lucruri remarcabile aici. Voi aminti doar câteva.
Mai întâi, aceastp hotărâre a Comisiei nu este redactată în stil oficial, administrativ, așa cum sunt scrise în mod obișnuit documentele de acest tip. Stilul este mai degrabă confesiv, împărtășind publicului larg procesul intim de raționare al Comisiei, ca întreg. Avem așadar privilegiul de a auzi vocea tainică, reflexivă a Comisiei, de a fi martori, indecent de aproape, ai procesului de geneză a hotărârii.
Apoi, modul în care această comisie vede tipul de sancțiune potrivit este interesant: deși Legea nr. 1/2011 stipulează la art. 310 că plagiatul este o „abatere gravă de la buna conduită în cercetarea științifică și activitatea universitară”, Comisia a considerat că sancțiunea adecvată este cea minimală, a unui avertisment scris (această sancțiune este cea mai ușoară în gradația indicată în documente legale din România academică).
Cealaltă sancțiune menționată în hotărârea Comisiei, de „corectare a tuturor lucrărilor publicate prin încălcarea normelor de bună conduită”, nu ar fi putut fi aplicată de Comisie pentru simplul fapt că nu este prevăzută, ca sancțiune posibilă, în Regulamentul Comisiei publicat pe pagina de internet dedicată acesteia, sancțiunile aplicabile fiind exclusiv cele prevăzute la art. 25-27 (v. art. 28 al aceluiași Regulament).
Apoi, secvența citată ne spune că ar fi existat sancționarea celui culpabil, însă Comisia este oprită de la aceasta. Motivul? Persoana vizată nu este membru al comunității academice, iar competența Comisiei se limitează la comunitatea academică: studenți, cercetători, profesori, alt tip de personal aflat curent în relații contractuale cu instituția.
În paragraful imediat următor al Hotărârii, la pagina a cincea a documentului, stă scris: „articolele care fac referire la calitatea persoanelor împotriva cărora [sic] se poate sesiza Comisia de etică pentru abateri săvârșite sunt:…”.
Urmează o enumerare de locuri legale, prevederi din legislația curentă, secvență unică prin densitatea de locuri legale indicate în hotărârea Comisiei. Printre articolele înșirate este menționat art. 4, lit. a, din Regulamentul Comisiei.
În hotărârea Comisiei se menționează doar o secvență din sus-menționatul articol: „membri ai comunității universitare”.
Să vedem însă ce spune acest articol: „Orice persoană, din universitate sau din afara universităţii, poate sesiza Comisiei de etică universitară abateri săvârşite de membri ai comunităţii universitare.”
Așadar, Comisia de etică a unei universități nu este competentă să se pronunțe decât în cazul unei sesizări care vizează un membru al comunității academice. Or, această calitate nu este deținută de persoana implicit vizată de sesizarea discutată în hotărâre.
Simplu spus: știm că nu avem competența de a analiza o astfel de sesizare, de vreme ce vizează o persoană care nu este membru al comunității academice, și totuși emitem o hotărâre, menționând chiar în acest document că nu avem competența de a o analiza, și indicând mai multe prevederi legale care ne opresc de la aceasta.
De ce avem, în acest caz, o hotărâre a unei comisii de etică?
Desigur, mulți vor spune că din calcul politic: este nevoie de o „ramă” prin care să putem citi, în continuare, întreaga poveste, iar vagul convine tuturor părților – de observat că Hotărârea Comisiei de etică este oferită publicului parțial, sub formă de „extrase”, fiind astfel necunoscut ce cuprinde documentul în integralitatea sa.
Apoi, ne putem gândi la strategiile de imagine academică ca fiind generatoare ale hotărârii: nu e puțin lucru să pretinzi că reafirmi, chiar și printr-un document ca această hotărâre, vocația etică a unei universități „world-class” într-o situație mai mult decât delicată.
Și implicațiile legale sunt semnificative: dacă CNATDCU este sesizat de o comisie de etică prin comunicarea unei hotărâri luate prin depășirea competențelor, este de văzut dacă ceea ce va urma (cercetare secventă CNATDCU, eventuale decizii) poate fi valid procedural.
Cred că există și o altă rațiune, poate mult mai importantă decât cele deja indicate. Legislativ, am ajuns în situația în care un plagiat doctoral săvârșit de o persoană care nu mai este membru al comunității academice – prezumtiv, cele mai multe sunt dincolo de zidurile universității, suficiente în elitele care conduc acum țara – nu mai poate fi sancționat.
În interiorul universităților, comisiile de etică pot sancționa doar membri actuali ai comunității (cadre didactice, cercetători, studenți). În exteriorul universității, doar CNATDCU are prin lege această atribuție, care a fost însă strict circumscrisă unei situații speciale: o decizie a Curții Constituționale a României din iunie 2022 stipulează că titlul poate fi revocat, prin intermediul CNATDCU și pe baza prevederii relevante din Legea Educației Naționale, doar dacă diploma de doctor nu a intrat în circuitul civil și nu a produs efecte.
Altfel, titlul poate fi retras numai de o instanță de judecată, și doar pe motive formale (valoarea științifică a conținutului tezei, respectarea normelor de bună practică academică nu pot fi reanalizate de nimeni, nici măcar de instanță, spune decizia Curții Constituționale).
*
Discuția publică despre plagiat este intensă (preponderent politică, din păcate, aproape întotdeauna generată politic: este regretabil că mediul academic nu își rezolvă problemele fără implicarea politicului).
Publicul este atent, curios. Multe din cazurile discutate public sunt clare, limpezi chiar și pentru cei care nu au pregătire de specialitate. Se cere, de cele mai multe ori justificat, „dreptate”. Pe care nimeni nu este îndrituit astăzi, din perspectivă legală, să o administreze în speță. Ce poți face în acest caz?
Poți lua, formal, decizii, fără să fii în drept să faci aceasta. Sau poți alcătui comisii de analiză, eventual la nivel CNATDCU, poți emite chiar și decizii sancționatorii, care însă nu vor putea avea drept efect retragerea titlului de doctor în științe, dacă acest document administrativ (diploma de doctor) a intrat în circuitul civil și a produs efecte: o decizie a Curții Constituționale împiedică aceasta.
Din iunie 2022, de când s-a pronunțat Curtea Constituțională pe tema dată, legislația nu a fost modificată, astfel încât să fie legal posibilă retragerea unui titlu de doctor – intrat în circuitul civil – în cazul constatării, de către CNATDCU, a abaterilor grave de la normele academice.
Plagiatele săvârșite de cei care nu mai sunt membri ai comunității academice scapă controlului comisiilor de etică din universități, care nu sunt competente să se pronunțe în privința acuzațiilor aduse celor care nu mai sunt membri ai comunității academice: aproape toți decidenții din România, deținători de titlu de doctor, se încadrează în această categorie.
La fel, CNATDCU nu mai are dreptul de decide retragerea titlului de doctor în științe dacă documentul a intrat în circuitul civil și a produs efecte: or, decidenții și-au utilizat titlul pretinzând sporul (sau indemnizația) de doctorat.
În situația legală curentă, singurii care pot face obiectul unei cercetări în cazul unei suspiciuni de plagiat doctoral sunt membrii comunității academice: cadrele didactice și cercetătorii ajung în fața Comisiei de etică din propriile universități ca suspecte de ceea ce orice Cod de etică descrie ca abatere de la bunele practici academice, plagiat.
Interesant este că decidenții actuali se străduiesc să convingă de imutabilitatea celor menționate în decizia Curții, făcându-se a uita că aceasta s-a pronunțat în privința unui singur articol de lege, că legea poate fi modificată, că orice lege poate fi modificată pentru a nu lăsa nelegiferată o întreagă arie problematică.
Dar, desigur, presiunile pentru conservarea situației create în iunie 2022 de decizia Curții Constituționale – sunt zeci de mii de deținători de titlu de doctor cărora nu li se mai poate retrage titlul, în circumstanțele legale actuale, decât de o instanță, și doar din motive procedurale – este mai mare decât invocarea oricărui principiu.
Al echității: nu poți judeca cu măsuri diferite conformarea tezelor de doctorat la regulile de bună conduită științifică. Al dreptății: fiecăruia după merite.
Publicului i se oferă vorbe în locul faptelor: chestiunea se epuizează în miriadele de gânduri, conversații, texte care nu pot însă ține locul unor decizii. Apar oboseala, dezinteresul, apatia publicului. Care sunt dorite de decidenți. Inerția este ideală, pentru ei.
Nu este primul caz, după apariția deciziei Curții Constituționale din iunie 2022, în care zgomotul ține loc de rezolvare legală.
Multe sesizări apar, sunt plimbate între diverse instituții, în unele situații se emite o primă decizie în chestiune. Desigur, există posibilitatea „recursului”, CNATDCU intră în rol, prin declarații. Chiar dacă CNATDCU emite o decizie de sancționare în urma constatării unui plagiat, urmează ani – aici s-a ajuns grație justiției autohtone – de dispute în instanță, eventual apelând la Curtea Constituțională.
Iar la sfârșit – baza legală curentă duce inexorabil la aceasta – titlul de doctor este păstrat de cel care a plagiat. Și nu este vorba despre un caz: sunt zeci de situații similare, care creează un insuportabil – pentru cetățeanul rând – zgomot de fond, care se termină cum au început, fără ca dreptatea să fie restabilită.
Toate acestea obosesc publicului, creează lehamite, dispreț: peste ani, dacă legislativ nu se va face nimic, vom constata cu toții că încă din 2022 nu mai există bază legală pentru sancționarea unui doctorat obținut prin încălcarea normelor de bună conduită științifică de către o persoană care nu mai este membru al unei comunități academice.
*
Defocalizând mai departe, avem situația întâlnită de multe ori, discutată public în ultima vreme. Cele trei puteri ale statului nu sunt de facto separate și nu se echilibrează reciproc, așa cum impune actuala constituție.
S-a descoperit că, pentru elitele actuale din cele trei arii, o înțelegere („oameni suntem…”) este mai importantă decât orice prevedere legală, constituțională.
Un exemplu: Curtea Constituțională declară o prevedere legală ca fiind neconstituțională, Legislativul și Executivul nu fac nimic pentru a readuce lucrurile pe făgaș constituțional, iar puterea judecătorească – lentă când este să facă dreptate – ia decizii în consecință.
Ar fi fost suficient ca legislativul sau executivul să își îndeplinească atribuțiile pentru ca o astfel de situație să nu apară. Sau ca puterea judecătorească să își facă datoria, grăbind sau neprelungind procesele. Așa a apărut amnistia penală mascată, evidentă în decizia ICCJ din 25 octombrie 2022.
Desigur, schema se poate schimba modificându-se ordinea în care actanții intră în scenă, însă complicitatea rămâne aceeași: legislativul aprobă legi care aduc – spre satisfacția publicului general – echitate, Curtea Constituțională le declară neconstituționale, apoi legislativul și executivul nu mai fac nimic. Au calmat publicul („am vrut să facem ceva, însă nu am fost lăsați”), cred decidenții.
Așa s-a întâmplat, de mai multe ori, în cazul cuantumului pensiilor care ultragiază ideea de echitate (impozitarea pensiilor magistraților, desființarea unor pensii speciale).
Amnistia academică, cu motor în decizia Curții Constituționale din iunie 2022, este și ea evidentă. Nimeni, dintre cei care pot lua decizii, nu fac nimic pentru a readuce sentimentul dreptății, al echității. Acolo, sus, sentimentul intangibilității; jos, doar neputință și resentiment. De cine suntem conduși, ne-am putea întreba, dacă nu se dorește rezolvarea acestei chestiuni?
Cum poate funcționa o astfel de societate? Cu elite contrafăcute, care pretind competențe pe care nu le dețin – dar care totuși sunt certificate -, riscul la adresa siguranței naționale este evident. Pe celălalt versant, cu mulți cetățeni care aleg să părăsească țara, cu natalitate alarmantă. Lipsa speranței, marasmul întunecă totul.
Refugiul este propria casă, cercul de prieteni: atomizarea este riscantă pentru întregul numit societate, iar nici refugiul creat nu este intangibil, vom constata, într-un stat în care complicitățile țin loc de lege.
Sentimentul de blocaj, de problemă care nu are soluție decentă este prezent în multe locuri. Dezarmarea cetățeanului în fața acestei situații este evidentă: rezultatele sondajelor de opinie care doreau să afle, în martie și aprilie 2022, disponibilitatea populației de a-și apăra țara sunt dovadă.
Marasmul, lipsa speranței sunt încurajate tocmai de cei care ar avea obligația să ofere soluții. Cele trei puteri ale statului nu își mai exercită leal atribuțiile, nu mai sunt separate, așa cum prevede constituția în vigoare, ci de nedistins în apărarea privilegiilor decidenților.
Mass media, de cele mai multe cazuri, ajung să fie doar instrumente de propagandă a partidelor politice, amplificând sentimentul disperării, al neputinței. ‘Lucrurile stau astfel, și doar așa pot sta, căci așa vrem noi.’ Neputința, indiferența sunt setate mental de cei care iau decizii.
*
Se poate schimba ceva astfel încât să ne putem considera, cu toții, ca fiind împreună?
Întrebarea este rostită pentru că este obligatorie: sesizarea unei dificultăți impune și propunerea unei soluții. Altfel, și acest text s-ar înscrie, involuntar, în seria constatărilor deprimante public, o serie dorită de mulți decidenți.
Cred ca nu sunt foarte multe soluții. Personal, cred ca o nouă constituție ar fi soluția optimă: dacă pactul politic din anii ’90 nu mai este respectat, dacă nu mai există efectivă separație a puterilor, deciziile favorizând de fiecare dată decidenții momentului și distrugând modul în care toți stăm împreună (latinescul „constitutio” calchiază un termen grecesc care înseamnă, etimologic, „a sta laolaltă, la un loc, în ordine”) atunci soluția este un nou pact.
Unul care să interzică explicit privilegiile contestate cvasiunanim astăzi (privilegii de statut, financiare, de intangibilitate). Principiul exclusiv al contributivității, în cazul calculării drepturilor de pensie, stricta limitare a veniturilor obținute din fonduri publice, un raport maxim decent între cel mai mic și cel mai mare salariu provenit din fonduri publice, vârstă de pensionare aflată într-un interval rezonabil, interdicția cumulării pensiei cu salariul, ambele obținute în urma unui contract cu o instituție publică.
Decidenții ar trebui obligați să-și publice lucrările pe baza cărora au obținut titlurile universitare. Echitatea ar trebui să vizeze și repartizarea în teritoriu a fondurilor publice destinate dezvoltării, evitându-se astfel o vulnerabilitate prezentă la adresa unității naționale (este suficient să observi calitatea infrastructurii din regiunile istorice ale României pentru a constata caracterul discreționar al distribuției acestora).
La fel, reprezentarea proporțională a regiunilor țării ar trebui să existe în toate instituțiile, comisiile, consiliile centrale.
De bună seamă, sub imperiul unei constituții ar fi păstrate, pentru o perioadă limitată (de cel mult doi ani, bunăoară), privilegiile obținute ca efect al constituției actuale, urmând ca acestea să dispară, după reașezarea pe noi baze a statului, toți cetățenii supunându-se astfel unei singure norme.
Înainte de toate, urgența ar fi reconstrucția justiției: fără dreptate nu poți edifica nimic. Implicarea populației în administrarea actului de justiție, prevederea constituțională a unei perioade de prescripție minimale (15 ani), redefinirea parchetelor în arhitectura generală a justiției ar da șanse unei schimbări în bine.
Citește și: O cultură a improvizației
Intențiile de pensionare din sistem, numeroase în ultima vreme, creează deja condiții adjuvante pentru reconfigurarea acestuia, prin aducerea din ‘sursă externă’ a unor judecători și procurori (de exemplu, performanțele intelectuale ale unui profesor universitar care ar dori transferarea în sistemul justiției nu sunt mai prejos decât cele ale unui judecător, iar legislația domenială poate fi deprinsă într-o perioadă relativ scurtă de timp).
Experiența politică de până în prezent ne oferă posibilitatea unui nou început: există lucruri care ne unesc, iar ele țin de fundamentele numite dreptate, echitate, onestitate.
Cele scrise în paragraful anterior pot fi criticate. Evidente, sunt foarte îndrăznețe, în raport cu așteptările pe care ni le-am creat și care ne-au fost induse (este de multe ori dificil să le deosebim). Evident, ar putea fi catalogate drept populiste.
Însă dacă populism înseamnă dreptate, decență, atunci marca de ‘populist’ este mai puțin importantă. Inevitabil, ar apărea erori, ar exista și încercări neizbutite de refuncționalizare a unui sistem sau altul: chiar și așa, este preferabil să greșești încercând să schimbi decât să înduri ceea ce, evident, nu funcționează și ajunge să fie o vulnerabilitate semnificativă.
Ideile simple, de bun-simț, puse la lucru într-un proiect de refuncționalizare a statului, ar avea calitatea de a ne aduce împreună, într-o nouă ‘constituție’, pe cât mai mulți dintre noi.
Desigur, pentru aceasta ar fi nevoie ca un partid (sau mai multe) să propună cetățenilor ca principal proiect o nouă constituție, un nou fel de a fi împreună.
Nu o nouă doctrină, oricum indiferentă publicului după caricaturizarea politicii, așa cum a fost practicată la noi, ci o refuncționalizare a statului, care să răspundă nevoilor elementare de dreptate, echitate, responsabilitate publică. Nu cred că ar exista rezerve din partea publicului larg în cazul unei astfel de propuneri de refondare a statului, care să readucă dreptatea, echitatea, responsabilitatea în viața cotidiană. Și atunci ce s-ar opune unui astfel de proiect?
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Situatia imposibila legata de plagiat se regaseste cred in toate domeniile.
Sa luam de exemplu o sesizare ca cineva a facut modificari in apartament care pot afecta tot blocul. Daca nu ai facut sesizarea in doi ani de la efectuarea modificarilor, actiunea se prescrie. Și locatarii raman cu pericolul deasupra capului. De fapt, în opinia mea, orice prescriere este în detrimentul dreptății. Si, tot în opinia mea, legile favorizează infractorii, în general, nu victima.
Situația imposibilă legată de plagiat ar putea avea totuși o rezolvare „colaterală”, în oplnia mea.
Am observat că
toată lumea se leaga de plagiator, dar nu spune nimic de cei care au permis plagiatul, conducatorul de doctorat și comisia de doctorat (la fel cum toată lumea se leagă de cineva care primește șpagă, dar nu spune nimic de cei care au dat șpaga).
Comisia de etică din universități poate constata plagiatul și pedepsi – în cazul nostru – conducătorul de doctorat și pe cei din comisia de doctorat care fac parte din grupul celor care au acordat acest doctorat. În felul acesta, s-ar responsabiliza universitarii să fie mai atenți la citirea unei teze de doctorat. Eu personal nu am fost numită în nicio comisie de doctorat pentru că eram prea „exigentă”. Astfel, universitățile nu ar mai fi fabrici de diplome de doctor.