Kremlinul a publicat recent noul Concept de Politică Externă al Federației Ruse, document strategic pe care îl vor aplica toți diplomații ruși în această perioadă de război. Un ultim astfel de document a fost publicat de către Moscova la doi ani după anexarea ilegală a Crimeii, în anul 2016, iar din momentul dizolvării URSS, Federația Rusă a publicat cinci astfel de concepte de politică externă (1993, 2000, 2008, 2013 și 2016).
Noutatea pe care o aduce noul document față de cel precedent este faptul că Rusia identifică Statele Unite drept „principala sursă de amenințări” la adresa securității rusești și acuză statul american că folosește „operațiunea militară specială” din Ucraina ca pretext pentru a declanșa un război hibrid menit să „slăbească și să dezintegreze Rusia”.
Kremlinul asumă așadar într-un document strategic starea de război hibrid pe care îl duce împotriva Vestului, prezentat în narațiunea rusească drept acțiune de auto-apărare.
Menținându-și aceeași politică deformată de a nu respecta dreptul suveran al Ucrainei de a-și decide politica externă, Rusia identifică Statele Unite drept principalul vinovat pentru războiul pe care îl poartă pe teritoriul ucrainean.
Prin comparație, strategia din 2016 definea rivalitatea cu Statele Unite în termeni mult mai prietenoși, Federația Rusă arătându-se interesată de „construirea unor relații reciproc avantajoase cu Statele Unite ale Americii”.
O altă noutate a strategiei este faptul că Rusia anunță că va folosi forța armată pentru „a-și apăra aliații”, cu trimitere directă la Belarus, cel mai important stat pentru Kremlin în războiul ruso-ucrainean, care face parte din Comunitatea Statelor Independente, regiune considerată de Rusia drept sfera sa legitimă de influență.
În această perioadă de război hibrid, documentul devine util nu pentru că arată în mod oficial viziunea Federației Ruse asupra scenei internaționale, poziție arhicunoscută, ci pentru că dă posibilitatea de a analiza încă o dată caracteristicile școlii de gândire rusești în relațiile internaționale față de cele ale comunității liberale vestice.
Cu cât înțelegi mai în profunzime modul de interpretare rusesc al relațiilor internaționale, cu atât identifici mai ușor capcanele cognitive, deficitul democratic pe care îl promovează școala de gândire rusească și mai ales resorturile ei istorice.
Dezinformarea Kremlinului pentru a-și justifica crimele împotriva poporului ucrainean folosește multe elemente ale acestui mindset.
În actualul concept de politică externă revin câțiva termeni cheie, termeni care de altfel definesc toate strategiile de politică externă din momentul în care fostul ministru de externe Yevgeny Primakov a fost introdus eurasianismul în viziunea strategică a Federației Ruse de politică externă:
Rusia este definită drept „statul-civilizație distinct, „unul dintre centrele suverane ale dezvoltării mondiale”.
- Rusia are o „misiune unică” de a menține echilibrul global al puterii și de a crea un sistem internațional multipolar.
- Eurasia este definit drept „un spațiu unic” în care Federația Rusă ocupă rolul central.
- China și India sunt considerate „centre de putere globală suverane și prietenoase” care împărtășesc viziunea Rusiei asupra „viitoarei ordini mondiale”. Iranul, Turcia, Arabia Saudită și Egiptul sunt, de asemenea, văzute ca aliați-cheie.
Tot acest punctaj trădează o întreagă istorie a gândirii ruse. Trebuie precizat că universitățile rusești și institutele care pregătesc diplomații ruși au fost profund influențate, încă din perioada sovietică, de câteva elemente: realism și metamorfoza sa actualizată, neorealismul rusesc, geopolitică rusească prin multitudinile sale forme, eurasianism și abordarea rusă a conceptului de civilizație în relațiile internaționale.
Citește și: VIDEO Va fi război civil în Rusia după căderea lui Putin? 5 întrebări în 10 minute
Există profesori ruși cum ar fi Dmitry Lanko și Gleb Yarovoy, care arată în volumul „The Routledge Handbook of Russian International Relations Studies (2023) că toate conceptele realiste precum balanță de putere, interes de stat, sferă de influență, au fost încorporate masiv în școala de gândire rusească, încă din anii 70, fără să fi mers, la acel moment, la sursa primară a acestora care a fost gânditorul Hans Morgenthau.
Autorii definesc această situație drept „realism intuitiv”. După căderea URSS și liberalizarea universităților, deși toate teoriile relațiilor internaționale au fost prezente în spațiul rusesc, numai neorealismul a rămas dominant.
Dacă în mandatul lui Andrei Kozirev, singurul ministru de externe rus cu agendă asumată pro-Vest, ideile liberale prinseseră adepți la Moscova, odată cu respingerea deciziei de integrare a Rusiei în comunitatea vestică, pusă în aplicare de regimul Putin, inclusiv ideile liberale au fost repudiate din mediul academic și institutele diplomatice rusești.
Această realitate este explicată de cei mai importanți analiști de politică externă rusă, între care Alexander Serguin, Andrei P. Tsygankov, Pavel A. Tsygankov, Dmitry Suslov, Dmitry Trenin, Maria Lagutina și mulți alții.
Deși aceste teorii ale relațiilor internaționale sunt prezentate în mediul academic oriunde în Occident drept teorii egale între ele, totuși, trebuie precizat că neorealismul în general, dar mai ales cel rusesc, exclude orice formă de etică și de responsabilizare a statelor pe scena internațională.
La fel ca geopolitica de origine rusă, care explică scena internațională drept o luptă de putere între state pentru resurse, în care poziția geografică a acestor state joacă un rol important, la fel și neorealismul rusesc explică arena internațională drept o luptă cinică între marile puteri în care statele mici pot fi „mâncate” în goana imperială a unei astfel de puteri, dacă nu sunt dispuse la compromis.
Este util de repetat acest lucru, pentru că decizia de a opri integrarea Rusiei în comunitatea vestică, odată cu ascensiunea lui Vladimir Putin, are ca resort respingerea viscerală a valorilor care formează ordinea liberală.
Ce a respins puternic regimul de la Kremlin în ultimii 20 de ani au fost valorile democrației, contrareacția fiind revigorarea eurasianismului ca filosofie civilizațională unică și distinctă a Rusiei față de lumea vestică și cea asiatică.
În fapt, regimurile autoritare preferă starea de anarhie tipică neorealismului și lipsa regulilor democratice care să regleze interacțiunile dintre state pe scena internațională, stare pe care teoria constructivistă a anulat-o la începutul anilor 90 când a ideile lui Alexander Wendt au prins în Vest. Nu însă și la intelectualitatea de la Moscova.
Mai mult, ca reacție la starea de unipolaritate americană, dominantă pe scena internațională după dizolvarea URSS, școala de gândire rusească în RI a propus multipolaritatea, adică statut de egalitate pe arena internațională, între Statele Unite (o putere care are ca soft power strategia de promovare a democrației în lume), Federația Rusă și China care nu reprezintă democrații, nici nu doresc să devină democrații, ci se prezintă drept „civilizații unice” care doresc a fi tratate ca puteri egale și respectate ca atare.
De la începutul anilor 2000, toate conceptele de politică externă a Federației Rusă promovează acest concept de lume multipolară, care are drept scop să anuleze ideea că democrațiile vestice sunt superioare formelor autoritare de guvernare, așa cum sunt ele preferate de către regimurile din Federația Rusă și China.
Multipolaritatea este ceea ce unești Federația Rusă și China în lupta împotriva ordinii liberale internaționale, care are Statele Unite în centrul său.
În gândirea rusească, conceptul de multipolaritate este strâns legat de conceptul de eurasianism, iar eurasianismul este conectat la rândul său de geopolitică.
De altfel, geneza ideilor geopolitice în Rusia este indisolubil legată de procesul de formare și dezvoltare a statului rus însuși, iar părinții fondatori ai acești școli sunt V. Semenov-Tian-Shansky, P. Savitsky, D. Danilevsky, D. Mendeleeev și alții. Geopolitica rusească evoluat separat față de cea germană sau britanică.
Analistul Andrei P. Tsygankov susține într-un studiu publicat pe această temă („Mastering space in Eurasia: Russia’s geopolitical thinking after the Soviet break-up”) că Occidentul pică frecvent în capcana de a considera gândirea geopolitică rusă drept o mișcare intelectuală unitară.
În fapt, în Rusia contemporană, există patru curente diferite ale geopoliticii: expansioniștii, civilizaționiștii, stabilizatorii și geoeconomiștii.
Citește și: Un deputat PSD și unul PNL, discurs identic până la virgulă despre „bunul simț”
Foarte cunoscut în presa occidentală, Alexander Dughin este un adept al geopoliticii rusești expansioniste, idei care nu se regăsesc în documentele strategice ale Federației Ruse, ci mai degrabă ale acelor gânditori urmăreau să prezerve influența Federației Ruse în spațiul ex-sovietic.
Inclusiv școlile militare ruse pun accent deosebit încă din perioada sovietică pe această disciplină a geopoliticii, disciplină care în Occident a pierdut demult teren în interpretarea relațiilor internaționale, pentru că între statele cu regimuri democratice, interacțiunile se fac în baza respectului față de reguli, nu în baza unei lupte anarhice după resurse. La fel ca neorealismul rusesc, și această cantonare a Kremlinului în geopolitică ascunde de fapt repulsia regimului pentru promovarea principiilor etice în relațiile internaționale.
Pentru un militar din Vest este mai important să înțeleagă regulile de funcționare ale organizațiilor internaționale din care statul său face parte, de ce valorile democrației aduc pacea pe scena internațională și de ce numai în baza lor statele își consolidează relațiile și schimburile economice. De ce liberalismul a adus mai degrabă prosperitatea, nu războiul.
Pentru un militar rus, bătălia pentru putere între marile puteri, prezervarea cu orice preț a statutului de mare putere a Rusiei, inclusiv prin invadarea unei stat suvern și comiterea unor crime de război, devine acțiune de stat justificată. Și nu va avea vreo tresărire, pentru că asta îl învață școala de gândire rusească.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
