Cei de la AUR sunt în stare să modifice istoria din „patriotism”

Data:

Profesorul Dumitru Borțun, specialist în comunicare publică, a vorbit, într-un interviu pentru EURACTIV România, despre fenomenul AUR în societate și cum este el amplificat și exploatat.

  • Regimurile democratice ar trebui să-și producă niște anticorpi pentru astfel de viruși (formațiunile politice extremiste);
  • În „patriotismul” lor, ei sunt în stare să modifice istoria, să amplifice episoadele care le confirmă imaginea de sine narcisistă și viziunea etnocentrică despre lume;
  • Argumentele antivacciniste sunt de două feluri: laice și religioase;
  • Dacă ar exista o incompatibilitate între credință și știință, nu ar mai exista oameni de știință credincioși, nu s-ar mai vorbi despre creaționismul științific;
  • Instrumentalizarea religiei în politica românească – cea mai comodă cale pe care oamenii politici pot ajunge la electorat;
  • Statul și Biserica – fiecare știe că au nevoie unul de alta pentru niște lucruri pe care nu sunt în stare să le realizeze pe cont propriu;
  • Dacă un tânăr a citit Anna Karenina, nu se mai poate uita la „Din dragoste”, fiindcă nu mai găsește nimic relevant pentru el; dacă a ascultat Mozart, Albinoni sau Debussy, nu mai poate asculta Florin Salam, Costel Biju sau Tzancă Uraganu’;
  • Liderii AUR vorbesc de la egal la egal cu perdanții tranziției;
  • Cred că forțele politice au stat prea mult în expectativă, privind cu condescendență și suficiență cum se naște și crește această ciudățenie a faunei politice care este AUR.

EURACTIV.ro: Fenomenul AUR este unul destul de puternic, în mediul online fiind deja la cote uriașe. Recentele violențe de la Palatul Parlamentului și de la Primăria Timișoara poartă tot semnătura AUR. Spre ce credeți că se îndreaptă acest partid și cum va „modela” comportamentul adepților?

Dumitru Borțun: AUR se îndreaptă spre o prezență tot mai spectaculoasă, mai atipică și mai violentă pe scena politică a României. Această formațiune politică se adresează unor oameni cu un mare potențial de violență, care nu se poate manifesta. Nu toți adepții AUR sunt așa, dar comportamentul majorității lor va fi modelat în direcția unui comportament violent – dacă nu fizic, cel puțin simbolic, prin încălcarea multora dintre regulile acceptate și prin contrazicerea așteptărilor proprii simțului comun. 

Recent, a avut loc un incident similar și la Parlamentul din Sofia, provocat de un partid naționalist antivaccinist și pro-rus. Pe 7 februarie, a avut loc episodul Simion-Popescu în Parlamentul României. Credeți că e o simplă coincidență? 

Nu este o coincidență întâmplătoare, ci una de fond, care ne dă prilejul să înțelegem mai bine comportamentul formațiunilor politice extremiste. O astfel de formațiune, declarată în mod ostentativ anti-sistem și capabilă să înfiereze pe oricine ca „trădător de neam și țară”, va folosi oricând toate mijloacele pe care le va avea la dispoziție pentru a-i nimici pe „trădători”.

Dacă ar veni cu fapte și argumente, li s-ar putea opune alte fapte și alte argumente, dar ele vin cu etichetări, iar la etichetări nu ai cum să răspunzi rațional: ori taci, ori răspunzi cu alte etichetări. Exact asta s-a întâmplat în Parlamentul României, pe 7 februarie: George Simion i-a strigat de mai multe ori „Ești hoț!” lui Virgil Popescu, ministrul energiei, acesta a tăcut cât a tăcut, iar când Simion a revenit la tribună reiterând etichetarea, ministrul i-a răspuns într-un mod similar: „Ești prost!”.

Aparent, acești oameni au dat în mintea copiilor. În realitate era inevitabil să se întâmple așa, fiindcă la etichetări nu se poate răspunde decât cu etichetări, iar victima ajunge să folosească mijloacele agresorului – cum s-ar spune, „se coboară la nivelul lui”. Acest mecanism a fost denumit „feedback pozitiv” (Ilya Prigogin) și explică escaladarea conflictelor.

El este pozitiv nu în sensul că e bun, ci în sensul că în loc să pondereze mărimile forțelor care interacționează, așa cum face un „feedback negativ” (ca în cazul radiatorului electric cu autoreglaj), amplifică aceste mărimi: fiecare nou răspuns este amplificat în raport cu cel anterior, până când se ajunge la explozia sistemului. 

Dacă ne raportăm la sistemul politic al unei țări, putem înțelege de ce formațiunile politice extremiste sunt periculoase, iar dacă ne gândim la întregul sistem societal vom înțelege de ce sunt de neacceptat. Regimurile democratice ar trebui să-și producă niște anticorpi pentru astfel de viruși. 

La începutul anului, AUR a transmis că „se constată o acțiune sistematică de subminare a calității învățământului din România prin ridicarea la rangul de „materii”  a unor teme minore sau care pot face obiectul unor simple lecții în cadrul materiilor existente (ex. educație sexuală, istoria Holocaustului etc.). Declarația a atras critici din partea Institutului „Elie Wiesel”, iar Parchetul General s-a autosesizat. Afirmația este una prin care AUR vrea să ducă radicalizarea la un alt nivel, ori este pur și simplu o negare a istoriei?

Pentru unii protocroniști, istoria nu are alt sens decât să confirme prioritatea românilor în mai toate domeniile creației culturale, științifice și tehnologice, sau, pur și simplu, în creația istorică. Pentru tradiționaliști, istoria are o singură valență: să conserve și să reitereze „tradițiile poporului român”, indiferent dacă ele sunt bune sau rele, dacă mai au vreo valoare în zilele noastre, dacă sunt utilizabile pentru făurirea unui viitor mai bun.

Pentru naționaliști, istoria e bună ca să glorifice „lupta de milenii pentru neatârnare și demnitate națională” și să transmită acest narativ generației următoare. Acești oameni se consideră patrioți, dar fac foarte rău țării, fiindcă întârzie poziționarea societății românești pe axele actuale ale progresului social, contribuind la defazarea ei în raport cu celelalte societăți contemporane (a se vedea locul României în clasamentele întocmite de Uniunea Europeană la aproape toți indicatorii importanți, care dau seama de fericirea unui popor și de potențialul de evoluție al acestuia).

În „patriotismul” lor, ei sunt în stare să modifice istoria, să amplifice episoadele care le confirmă imaginea de sine narcisistă și viziunea etnocentrică despre lume și, totodată, să șteargă acele episoade care nu confirmă excelența, superbețea și unicitatea poporului român, cum ar fi înrobirea țiganilor, exploatarea cruntă țăranilor, antisemitismul din perioada interbelică, contribuția statului român la exterminarea evreilor, comportamentul ofițerilor și ostașilor români pe frontul din Est, de pildă la Odesa, impresia jalnică pe care a lăsat-o administrația românească în Basarabia și Cadrilater, servilismul liderilor comuniști de la București față de liderii sovietici, lupta pentru putere dintre aceștia soldată cu asasinate, idolatria, ipocrizia și lașitatea cvasigeneralizată din perioada ceaușistă.

Despre toate acestea nu vei putea dialoga cu un naționalist; pentru el ori n-au existat, ori au fost neesențiale, fiind exagerate de „dușmanii poporului român”. De regulă, un naționalist este și puțin ceaușist, fiindcă mesajul care i-a rămas de la Ceaușescu este cel naționalist, mult mai inteligibil pentru el decât mesajul de modernizare, a cărui receptare presupune un nivel superior de abstractizare. De altfel, în ultimul deceniu al regimului, mesajul de transformare societală a fost tot mai palid, iar în 1989 abia mai pâlpâia.

Cred că este o problemă mai degrabă epistemică decât etică; nu putem ști dacă astfel de oameni sunt conștienți că fraudează adevărul istoric. Sunt înclinat să cred că e vorba de așa zisa „concepție interesată”, despre care a vorbit pentru prima dată Karl Marx și pe care a studiat-o în detaliu Jürgen Habermas, în studiul său din 1973, „Cunoaștere și interes”.

Pur și simplu, cultura acestor oameni conține în ea un sistem de „interese conducătoare de cunoaștere” (Habermas), asemănător cu un CIP, iar ei nu pot vedea lumea altfel decât le permite rețeaua intereselor de cunoaștere. Când spune „interes conducător de cunoaștere” Habermas are în vedere „o orientare fundamentală care se leagă de condițiile fundamentale ale reproducerii și autoconstituirii posibile a speciei umane, adică de muncă și interacțiune” (Cunoaștere și comunicare, Editura Politică, București, 1983, p. 133). 

Așadar, dacă nu putem schimba condițiile în care acești oameni își reproduc existența și în care se constituie ca subiect al gândirii, cunoașterii și comunicării, nu putem schimba nici tabloul lor despre lume și imaginea despre locul lor în acest tablou. Ar însemna să le schimbăm istoria personală: istoria muncii lor și istoria interacțiunilor cu lumea, cu situațiile de viață și cu alți oameni.

Nu îi vom convinge cu argumente că globalizarea este un proces obiectiv și inevitabil, că un globalist poate fi un veritabil patriot, iar un naționalist, dimpotrivă, poate fi anti-patriot. De ce nu-i putem convinge? Fiindcă așa cum spune Habermas, „cunoașterea, este un instrument de autoconservare”. Ori, unul dintre lucrurile lor cele mai prețioase este identitatea, iar acești oameni nu-și conservă identitatea prin fapte, ci prin cuvinte fermecate și expresii seducătoare.

În concluzie, între identitate și adevăr, marea majoritate a oamenilor vor alege salvgardarea propriei identități, chiar și cu prețul refugierii într-o narațiune fictivă, în legendă sau în mitologie. 

Constrângerile impuse de autorități din cauza pandemiei sunt văzute de AUR ca fiind discriminatorii, ilegale, neconstituționale etc. De mai multe ori, atât membri AUR, cât și preoți și români din diverse categorii aduc ca argument credința pentru a-și justifica antivaccinismul sau portul măștii. De ce există pentru mulți o incompatibilitate între credință și știință?

Argumente antivacciniste fac parte din categoria „argumentelor ad hoc”, cum a denumit Karl Popper argumentele inventate de subiect doar cu scopul de a-și da dreptate. Argumentele ad hoc aparțin gândirii deziderative (wishful thinking), care are o singură strategie: să ajungă la concluziile dorite de cel care gândește. Nu mă refer la acele argumente folosite de specialiștii domeniului, care se bazează pe teorii medicale și pe experimente științifice.

Mă refer la argumentele bazate pe credință, cum ați spus și dumneavoastră. Să ne imaginăm un dialog între un astfel de om și Al lui Parizianuˈ, care îl întrebă „Pe ce te bazezi?”, iar el îi răspunde: „Așa cred eu”.

Aici este și trufie, dar e mult mai mult: inversarea unei ordini normale pentru orice ființă rațională, și anume: mai întâi cunosc, și după aceea cred; credința se bazează pe cunoaștere, nu cunoașterea pe credință. Răsturnarea de care vorbesc este valabilă doar în cazul cunoașterii religioase: acolo unde se oprește capacitatea omului de a cunoaște intervine credința.

E sensul pe care trebuie să-l dăm celebrului adagio „Crede și nu cerceta!” (pe care nu-l găsim în Biblie, cum se crede îndeobște): să nu cercetăm nu fiindcă nu ne dă voie cineva, ci fiindcă o facem în zadar; unde nu mai putem cunoaște, singura noastră șansă este să credem.

După cum ați sesizat, argumentele antivacciniste sunt de două feluri: laice și religioase. Din păcate, ambele soiuri fac parte din categoria „argumentelor ad hoc”. Cele profane aduc în discuție legea și Constituția României (nesperat de mulți români respectă legile și Constituția!), acuzând guvernul de discriminare.

Da, e vorba de discriminare între vaccinați și nevaccinați, dar nimeni nu a demonstrat că ar fi nedemocratică. Nu orice discriminare e rea, există și discriminări neutre: în toaletele publice, între bărbați și femei; în legislație, între minori și adulți; în instituții, între șefi și subalterni; în universități, între cei care au titlul științific de doctor și cei care nu au acest titlu).

Găsim discriminări peste tot, iar americanii au ajuns chiar să practice așa-zisa „discriminare pozitivă”. O serie de oameni și-au făcut un titlu de glorie din faptul că se opun deciziilor guvernamentale, fără să aibă alte argumente decât „încălcarea drepturilor și libertăților”, iar unii și-au atribuit o nouă identitate: aceea de luptător pentru libertate. Acest discurs devoalează, de fapt, concepția infantilă pe care o au numeroși semeni ai noștri despre libertate, pe care o văd ca absență a regulilor, ca dereglementare.

Orice copil sau adolescent se bucură când rămâne singur acasă și se îmbată cu iluzia libertății, până când apar problemele reale; cine a văzut filmul Singur acasă (1990) știe la ce mă refer. Alții acceptă existența unor reguli, dar consideră că „spațiul de libertate” lăsat de ele trebuie să fie mai mare; acești oameni nu și-au asimilat principiul universal, formulat chiar de clasicii ideologiei liberale: „Libertatea ta se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt” (John Stuart Mill).

Cred că sunteți de acord cu mine: nu e vorba că nu l-au citit pe Mill, ideea asta ține de cel mai elementar bun simț, e suficient ca omul respectiv să iasă din egocentrismul specific copiilor (i-ați văzut cum se comportă în locurile de joacă, se ciocnesc între ei ca niște bile, se accidentează unii pe alții, se ceartă pe jucării și una-două ajung la conflict și la țipete). Priviți cu puțină detașare, așa se văd și adulții care se cred importanți fiindcă se opun reglementărilor guvernamentale; și-au găsit sensul vieții în nesupunerea civică (!).

În ceea ce-i privește pe clerici și pe cei ce se consideră creștini (ei își spun „ortodocși”), aceștia fac o gravă confuzie între liberul arbitru cu care ne-a înzestrat Dumnezeu și voluntarism („Să faci ce vrei, de-aia ești o ființă liberă!”).

La mulți dintre aceștia, obscurantismul vine din înțelegerea greșită a raportului dintre știință și religie, moștenită de la activiștii partidului comunist de dinainte de 1989: „opoziția radicală dintre știință și religie”. O inepție, desigur, dar nici fanaticii ateismului nu erau mai luminați decât bigoții din zilele noastre. După cum se știe, orice religie oferă oamenilor o concepție de ansamblu asupra lumii, în timp ce științele studiază, fiecare, un anumit domeniu al realității.

Cum ar putea exista compatibilitate sau incompatibilitate între o viziune totalizatoare și o imagine parțială?! Eventual, problema se poate pune în legătură cu relația dintre religii sau dintre o religie și un anumit sistem filosofic. Așadar, neîncrederea în știință a fanaticilor ortodocși se originează într-o gravă eroare de gândire și într-o vastă lipsă de cunoștințe. Ca să răspund, totuși, la întrebarea dumneavoastră: dacă ar exista o incompatibilitate între credință și știință, nu ar mai exista oameni de știință credincioși, nu s-ar mai vorbi despre creaționismul științific, nu s-ar mai fi tipărit mii de lucrări în care se vorbește despre nenumărate cazuri în care datele științei confirmă textul Bibliei.

Din perspectiva unui om credincios, cum vedeți instrumentalizarea religiei în politica românească?

Instrumentalizarea religiei în politica românească? Este cea mai comodă cale pe care oamenii politici pot ajunge la electorat. Ca să-i faci pe oameni să creadă în ce crezi tu, sau să creadă măcar în promisiunile tale, e nevoie de multă muncă, multă știință și, uneori, mult talent. Oricum, de mulți bani. Dar dacă oamenii tot cred în ceva, nu e mai comod să te cațări pe credința lor, adică „să spui ca ei”?

Din acest raționament cinic pleacă o mare parte a ipocriziei din viața noastră politică, fiindcă un astfel de sistem nu va selecta oameni cu proiect, care să-și dorească o țară mai bună și mai frumoasă, care să dorească un progres moral, cognitiv sau civilizațional în rândurile electoratului, ci niște oportuniști fățarnici, care mimează credința acestuia, care se adaptează la starea de lucruri în loc să o schimbe cu una mai bună.

Activul partidelor politice este format, în marea lui majoritate, din astfel de oameni; când se întâmplă să se strecoare câte un om cinstit, care chiar vrea să schimbe ceva, la un moment dat își dă seama că vorbește singur; încearcă să strângă în jurul lui oameni cu proiect, corecți și competenți, dar fiind sabotat, până la urmă cedează: unii își dau demisia din funcția de conducere, alții pleacă din partidul respectiv, iar alții părăsesc definitiv viața politică.

Ipocrizia este poarta pe care intră impostura în sistemul politic și, de aici, în toate subsistemele societății: absolvenții de facultate nu au diplome de absolvire, mulți dintre cei care au diplome nu și le merită, doctorii nu și-au redactat teza de doctorat, agricultura este condusă de un absolvent de teologie, la Transporturi e pus ministru un inginer de IT, iar în fruntea Ministerului digitalizării e numită o persoană fără studii și fără experiență în domeniu. 

Ipocrizia caracterizează și relația dintre Stat și Biserică, în speță biserica majoritară. Fiecare dintre cele două părți știe că cealaltă are nevoie de ea pentru niște lucruri pe care nu e în stare să le realizeze de una singură. Statul nu va putea mobiliza pentru nicio cauză atât de mulți cetățeni români cum mobilizează BOR cu ocazia sărbătorilor religioase ori la pelerinaje – și Biserica e conștientă de acest lucru. În revers, Biserica nu poate strânge fonduri pentru finalizarea unor obiective proprii, cum este Catedrala Neamului, fiind obligată să apeleze la banul public, prin bunăvoința unor instituții ale statului – și oamenii politici știu asta.

E un joc de genul „eu știu că tu știi că eu știu…”. Nimeni nu va recunoaște vreodată așa ceva, dar ambele părți se complac într-o colaborare tacită, pe care eu obișnuiesc să o numesc complicitate. Este o relație morală? Nu, fiindcă nu e recunoscută, ambele părți își acoperă neputința de a atinge propriile obiective declarate. 

M-ați întrebat cum văd acest lucru ca om credincios. Nu-l văd bine. Actuala relație dintre statul român și biserica majoritară este nu doar imorală, ci și necreștinească, ea contrazice cuvântul lui Dumnezeu, în pofida faptului că una dintre părți se autodenumește „duhovnicească”. Când a spus „Dați deci Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei, 22:21), Isus a despărțit tranșant două lumi: una a puterii, a ierarhiilor, a foloaselor materiale și a administrării lor, alta a credinței, a iubirii, a slujirii duhovnicești și a valorilor spirituale. O lume a Puterii și o lume a Adevărului.

Istoria omenirii ne arată că, ori de câte ori această graniță a fost încălcată, oamenii au avut de suferit: cruciadele, Inchiziția cu rugurile și cu vânătoarea de vrăjitoare, Legiunea Arhanghelului Mihail, cu crimele ei politice…

În aceste cazuri, credința în Dumnezeu a fost confiscată și instrumentată de puterea laică, dar și invers: biserica a cedat setei de putere a slujitorilor ei, folosindu-se deseori de mijloacele puse la dispoziție de stat. De altfel, epoca în care conducătorii politici erau încoronați de Papă a fost una dintre cele mai întunecate perioade din istoria omenirii, meritându-și pe deplin denumirea de „mileniu întunecat”. Dar când o biserică rămâne apostolică și duhovnicească, ea se opune ingerințelor puterii politice și nici nu acordă binecuvântări sau iertări de păcate în schimbul unor beneficii lumești.

Aș mai avea de făcut o precizare: despărțirea dintre stat și biserică sau dintre politică și credință nu justifică o atitudine permanentă de respingere a tuturor lucrurilor care vin de la guvernanți. Un creștin autentic, nu unul care se crede creștin fiindcă a fost botezat într-o biserică, știe că „ucazul de la stăpânire” trebuie refuzat atunci și numai atunci când contravine cuvântului lui Dumnezeu, adică legii morale (Decalogul) și mărturiei lui Isus (cuprinsă în cele patru Evanghelii).

Un bun creștin nu o ține într-o continuă nesupunere civică, fiindcă un astfel de creștin știe că Dumnezeu lucrează și prin oameni – inclusiv prin oameni politici, funcționari publici, demnitari ai statului, după cum lucrează și prin oameni de știință. Iată de ce a respinge din capul locului reglementările guvernanților sau adevărul științific este o dovadă de bigotism, nu de credință. 

Pe Facebook, Instagram sau TikTok, mesajele și filmulețele scoase din context, de cele mai multe ori falsuri create cu intenție, sunt virale. Din ce am observat, și tinerii se numără printre principalii promotori ai acestora. Cum explicați fenomenul și de ce are succes la „generația cu telefonul în mână”?

Aici sunt mai multe aspecte care merită luate în discuție. Pe de o parte, tinerii se află în „etapa estetică” a vieții, cum spunea filosoful danez Søren Kierkegaard, adică la vârsta la care preferă să facă mai mult ce le place decât ce trebuie, sunt ghidați mai mult de principiul plăcerii (Sigmund Freud), care surclasează principiul realității (același Freud). Ei se confruntă responsabil cu realitatea abia când se căsătoresc sau când intră în câmpul muncii – unii, nici atunci.

Încep să simtă răspunderea pentru alții (soț, soție sau copii), să-i intereseze mai mult părerea despre ei a altora (colegi, șefi, subalterni). În cuvintele lui Kierkegaard, tinerii intră în „etapa etică” a vieții lor. Ori, clienții cei mai numeroși ai rețelelor sociale evocate de dumneavoastră sunt acești tineri, aflați în „etapa estetică”. Se joacă! De ce nu ar scoate din context niște imagini, de ce nu ar parafraza texte, de ce nu ar falsifica filme?! Principala lor preocupare este cum să nesocotească regulile și să scape nepedepsiți. Încă nu se simt responsabili. De aici, și accepțiunea pe care o dau ideii de libertate…Când ați spus „generația cu telefonul în mână” ați vizat, desigur, principalele surse de informare la care au acces acești tineri.

E vorba de o civilizație a vizualului și de un nou tip de gândire, „gândirea prin imagini” (image thinking) – așadar, de unde atâta dragoste de adevăr și etică în comunicare?! Eu zic să nu dramatizăm. E adevărat, dacă un tânăr a citit Anna Karenina, nu se mai poate uita la „Din dragoste”, fiindcă nu mai găsește nimic relevant pentru el; dacă a ascultat Mozart, Albinoni sau Debussy, nu mai poate asculta Florin Salam, Costel Biju sau Tzancă Uraganu’.

Sursele noastre de informare ne construiesc un referențial, adică un sistem de repere în funcție de care percepem, interpretăm și evaluăm realitatea, pe noi înșine și locul nostru în ea. E un adevăr dur, dar pe care trebuie să-l spună cineva: experiența noastră de viață este generată, modelată și comandată de referențialul nostru cultural.

Asta o spun ca aviz pentru cei care se laudă că, deși nu au studii, au „școala vieții”; ei ar trebui să știe că experiența lor de viață este limitată mult de lipsa studiilor. Spuneam că nu e cazul să dramatizăm. Poate că noua generația are alte strategii de învățare, iar telefonul de care nu se mai despart poate că nu e doar un canal de informare, ci și un instrument de socializare în sens filosofic, adică de umanizare.

Nu văd ceva rău în faptul că generațiile mai tinere se umanizează altfel decât noi, că își formează alte referențiale. Important e să se umanizeze, iar referențialul lor cultural să nu-i conducă la un război fără învinși și învingători, la un „bellum omnium contra omnes” (Thomas Hobbes).

Alte formațiuni prezente în Parlament au, de asemenea, reprezentanți cu viziuni mai radicale. Sunt acești politicieni încurajați de „succesul” AUR sau doar rostogolesc un bulgăre care a luat-o deja la vale? 

Imaginea dumneavoastră cu bulgărele e foarte bună, ne avertizează că lucrurile pot să degenereze fără să ne dăm seama: noi să credem că asistăm la un spectacol, iar țara să explodeze pe neașteptate. Ar fi luați prin surprindere toți cei care încă n-au înțeles în ce țară trăiesc, care își imaginează că majoritatea locuitorilor sunt ca ei. Greșit! Vă vorbeam mai devreme de acele „bule” de realitate în are trăiesc diferite publicuri, asemănătoare cu peștera lui Platon, ai cărei locuitori nu vedeau lucrurile din realitate, ci doar umbrele acestora, proiectate pe pereții peșterii.

Când îi auziți pe acești oameni cel puțin o dată pe an, de 24 Ianuarie, că ne urează unitate națională, să știți că aveți în față un om care trăiește într-o Românie imaginară. În contextul ăsta vă spun: este foarte greu să ne imaginăm cum ar putea vota, în anumite condiții, straturile cele mai de jos ale piramidei sociale sau, în termeni de marketing electoral, cele mai oropsite segmente ale electoralului. Imaginați-vă că v-ați număra printre perdanții tranziției. Cu ce partid ați vota, altul decât AUR?!

Din perspectiva comunicării, cum vi se pare discursul AUR? De ce are atât de mult succes în România la diverse categorii de oameni, dar n-a avut succes și în Republica Moldova?

Vă mai aduceți aminte de experimentul OTV și de autorul acestuia, Dan Diaconescu? Spun „experiment” fiindcă asta a fost, dar nu am învățat din el tot ce se putea învăța. Diaconescu a înțeles la ce nivel se află cel mai de jos strat al publicului de televiziune, acei oameni care nu sunt nici atât de neinstruiți încât să ignore televizorul, nici atât de instruiți încât să vrea să învețe ceva de la o emisiune de televiziune.

Nivelul așteptărilor era atât de jos, încât nimeni n-a îndrăznit să recunoască până la Dan Diaconescu. Meritul acestuia a fost imens. Nu e vorba doar de inteligență și intuiție, ci și de sinceritate: a refuzat să se lase manipulat de stereotipurile etnice prin care ne gratulăm de obicei și a avut curajul, onestitatea și luciditatea să vadă cum suntem: baza piramidei sociale înghite orice. Pe seama ei poți să faci o audiență uriașă, fără precedent în România. Și a făcut-o!

M-ați întrebat de AUR și v-am vorbit de OTV. Dar cred că s-a înțeles rostul acestei comparații. Nu există niciun mister în succesul discursului AUR.

Pur și simplu, purtătorii de mesaj ai acestei formațiuni politice comunică „pe orizontală” cu câteva milioane de români. În științele comunicării există această clasificare: comunicare pe verticală și comunicare orizontală. Prima se realizează între persoane sau grupuri cu statut diferit: profesori-elevi, șefi-subalterni, judecători-justițiabili, guvernanți-guvernați, preoți-enoriași. Comunicarea verticală poate avea loc în ambele sensuri, și de sus în jos, și de jos în sus; în ambele cazuri, individul sau grupul cu statut inferior trebuie să învețe limbajul celui cu statut superior, altfel nu poate înțelege ce spune celălalt, și nici nu i se poate adresa acestuia.

În schimb, comunicarea orizontală se realizează între părți cu același statut; au un limbaj comun, în consecință toate părțile se înțeleg și se pot exprima. În acest caz, comunicarea devine o sursă de plăcere și un mijloc de afirmare a identității, oferind o senzație de împlinire. Imaginați-vă că AUR este un adult care se apleacă până ajunge la nivelul unui copil, pentru a vorbi cu el de la egal la egal. Asta fac liderii AUR: vorbesc de la egal la egal cu perdanții tranziției, cu cei marginalizați și umiliți, cu cei care se simt răniți în mândria națională. Și nu au nevoie de translator!

Recent, într-un interviu la RFI, spuneați că „AUR comunică mai eficient decât Guvernul, nu are argumente, ci sloganuri emoționale”. Putem vorbi de o spirală a tăcerii care crește în intensitate prin neimplicarea în niciun fel a Guvernului?

Când vorbeam de sloganuri emoționale mă refeream exact la comunicarea orizontală, de care tocmai am vorbit. Când te adresezi unor straturi de la baza piramidei sociale trebuie să eviți argumentele raționale, fiindcă ele au impact doar la straturile superioare ale acesteia (și nici acolo nu sunt la fel de convingătoare în toate straturile).

Aceasta a fost principala greșeală care s-a făcut în comunicarea campaniei de vaccinare. Cele mai multe mesaje foloseau argumente raționale și erau formulate în limbaj de specialitate. La baza piramidei, aceste argumente sunt considerate „teorie”, adică ceva greu de înțeles și, oricum, inutil.

Strategii unei campanii de comunicare publică ar trebui să evite tot ce este considerat „teorie”; în limbaj popular, acest cuvânt denumește tot ce nu intră în banda de recepție a receptorului, tot ce este neinteligibil – fie că e prea abstract pentru el, fie că nu corespunde experienței lui personale.

Da, ne putem aștepta la o spirală a tăcerii, care ar fi foarte periculoasă pentru soarta democrației în România. Această noțiune a fost formulată pentru prima dată de sociologul Elisabeth Noelle-Neumann și se referă la presiunea socială care-i determină pe oameni să-și ascundă opiniile atunci când sunt în minoritate (sau cred că sunt în minoritate), temându-se de izolare socială (vezi https://www.stefamedia.com/elisabeth-noelle-neumann-si-spirala-tacerii/). Oamenii au nevoie de aprobarea celorlalți ca de o haină care îi protejează de intemperii, cum ar fi lipsa de recunoaștere și acceptare, marginalizarea și singurătatea; de altfel, cartea în care Noelle-Neumann a lansat acest concept se intitulează Spirala tăcerii. Opinia publică – învelișul nostru social.

Pentru Elisabeth Noelle Neumann, „opinia publică reprezintă acele atitudini ce pot fi exprimate fără a implica pericolul izolării”. Dar mai spune că există un al șaselea simț cu ajutorul căruia oamenii simt „climatul” opiniei publice și pot anticipa o schimbare în favoarea sau împotriva unui partid, a unei persoane sau a unei idei. Mie, al șaselea simț îmi spune că acest climat va evolua în favoarea AUR.

Dar nu fiindcă această formațiune politică ar avea soluții (nici nu le are!), ci fiindcă sancționează tot putregaiul moral care s-a acumulat în cele trei decenii, iar prin comportamentul dezinhibat al unora dintre liderii săi, AUR dă satisfacție unei mase imense de oropsiți. Știți că o treime din electoratul AUR o formează șomerii? Dar ei nu sunt singurii oropsiți ai tranziției românești; milioanele de români care au fost împinși să emigreze se consideră victimele sistemului politic românesc, pe care îl percep ca imoral, incompetent, ineficient și neputincios.

Alte milioane de români idealizează perioada ceaușistă, pe care AUR și alte mișcări naționaliste le-o prezintă ca fiind Vârsta de Aur a României. Fac gesturi și declarații antidemocratice? Și ce dacă? Electoratul AUR desfide tocmai această „democrație”, parazitată de o legiune de profitori lacomi, cinici și egoiști.

Violențele fizice și verbale au fost și înainte prezente în relația partid-electorat (ex: mitingurile PSD la care se intra pe bază de parole și unde cei care nu erau lăsați să intre deveneau agresivi, suporterii aduși să stârnească mulțimile etc). Credeți că acțiunile de acest fel vor deveni tot mai prezente din cauza pandemiei, a creșterii prețurilor și a sărăciei?

Nu știu dacă acțiunile violente vor fi mai multe. Depinde și de reacția instituțiilor abilitate ale statului. Dar consecințele economice și sociale ale pandemiei și ale crizei energetice, precum și interpretarea pe care o va da AUR acestei realități s-ar putea să concure la escaladarea violenței.

Tot mai mulți politicieni și o parte din societate cer scoaterea AUR în afara legii. Cum vedeți o astfel de decizie și cum ar putea fi primită de fanii AUR?

Dacă s-ar proceda conform legilor existente, ar fi un act legal, dar nu și legitim. Legitimitatea nu se reduce la legalitate. Problema reală este opțiunea electoratului pentru democrație sau împotriva ei. În 1989, nimeni nu i-a întrebat pe români dacă vor democrație și economie de piață. Li s-a spus că „liderii emanați de revoluție” știu ce e mai bine pentru țară, iar acum se simt înșelați.

În cazul urmașilor lor, tinerii de azi, nu mai funcționează nici măcar mitologia revoluției. Cred că în perioada următoare, opțiunea pentru democrație va fi rediscutată. Ca să mă fac înțeles, am să spun un lucru neplăcut, dar adevărat.

În decembrie 1989, la început au ieșit în stradă 20.000 de români, ceea ce însemna 1% din populația de atunci a țării; în zilele următoare, o dată cu extinderea revoltei populare la București, Brașov și alte câteva orașe, au ieșit cel mult 100.000 de români (5% din populația României).

Restul cetățenilor au făcut revoluția în fața televizoarelor sau n-au participat deloc, nici sentimental, nici informațional. Unii dintre aceștia nu ar fi luptat deloc pentru schimbare – și asta nu fiindcă erau comuniști, ci fiindcă erau naționaliști. Proiectul unei societăți „mai bune și mai drepte” nu anima prea multă lume, dar mulți români se obișnuiseră ca viața lor să fie acompaniată de retorica paternalistă a naționalismului ceaușist, care le dădea o anumită siguranță.

Al treilea criteriu folosit în analiza politică, după legalitate și legitimitate, este oportunitatea. Din perspectiva asta, scoaterea AUR în afara legii este total contraindicată. Consecințele ar putea fi dezastruoase; în acest moment sunt incalculabile. În viziunea mea, s-a ajuns la acel „punct fără întoarcere” (the point of no return), în care o barcă nu mai poate evita căderea de apă și se duce, luată de curent, în cascadă.

Cred că forțele politice au stat prea mult în espectativă, privind cu condescendență și suficiență cum se naște și crește această ciudățenie a faunei politice care este AUR. Ce-i drept, un aport important au avut și mass-media – și noile media, și cele clasice; în goana lor după audiență, au promovat ciudățenia până când a ajuns la 20% intenții de vot. Soluția este ca o nouă generație de oameni politici să reconstruiască democrația românescă pe baze democratice.

Acum avem o democrație cu fundație nedemocratică, adică o „democrație mimată” (Mattei Dogan). AUR este doar un simptom al acestei realități precare. Dacă e adevărat ce se spune, cum că nașterea și dezvoltarea AUR au fost proiectate în „laboratoarele puterii”, în interesul celor care nu vor progresul României, cei care au făcut-o au adus mari prejudicii acestei țări. Au dat un viitorul promițător pe 30 de arginți.


Interviul a fost publicat în cadrul proiectului „Facts not Fake: political skepticism in Romania and Moldova”


Dumitru Borțun este doctor în filosofie și profesor universitar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București – SNSPA, unde predă cursurile „Analiza discursului public”, „Semiotică. Teorii ale limbajului”, „Etică în comunicare” și „Responsabilitate socială corporativă”.

În 2009, Alianța Națională a Organizațiilor Studenților din România – ANSOC l-a premiat cu titlul de Profesor Bologna, acordat profesorilor care „sunt apreciați de studenți, aduc plus de valoare educației din România și sunt modele pentru studenți”. 

În 2015 a primit tilul de „Personalitatea anului 2015”, acordat de Revista Legal Point pentru „promovarea valorilor morale în tehnicile de comunicare”, iar în 2017, Diploma de Excelență „Integritate, Bună Guvernanță și Responsabilitate Socială”, acordată de Eurolink – Casa Europei.

În 2021, Klaus Iohannis i-a acordat Ordinul „Meritul Cultural” în grad de „Cavaler”, categoria Cercetare științifică, „în semn de apreciere pentru contribuția importantă avută de-a lungul întregii activități la promovarea culturii și a identității naționale românești”.

A publicat peste 160 de studii, eseuri, articole și interviuri în volume colective, publicații de specialitate și reviste de cultură.

Este autorul mai multor cursuri universitare, precum și al cărților Bazele epistemice ale comunicării (Ars Docendi, 2002), Relațiile Publice și noua societate (Tritonic, 2005, 2012), Responsabilitatea socială corporativă: de la relații publice la dezvoltare durabilă, coordonator (Tritonic, 2012), Bazele epistemice ale comunicării – ediția a II-a, revizuită și adăugită (Tritonic, 2013), Mareea neagră: limba română sub asediu. Greșeli de exprimare în mass media din România (Tritonic, 2015).


PressHUB
PressHUB
Cea mai răspândită rețea de presă din România!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related