sâmbătă, 25 septembrie 2021
AcasăSubiectivContributori„Cine uită trecutul e condamnat să-l repete”

„Cine uită trecutul e condamnat să-l repete”

O vizită la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei „Sighet”

Autor: Bogdan Oprea

După ce am avut ocazia să mă pot ruga la Centrul Mondial de Rememorare a Holocaustului „Yad Vashem” din Ierusalim și la Memorialul din Auschwitz-Birkenau rămăsesem cu această obligație morală de a veni și aici, la Memorialul „Sighet”, care mi-am tot spus că ar fi trebuit să se întâmple mai devreme în tinerețe. Am planificat-o de mai multe ori, am căutat bilete de avion și în anii trecuți, dar Dumnezeu avea alte planuri și poate că nu este întâmplător că vizita aceasta și descoperirile spirituale pe care ea le aduce vin tocmai în această etapă a vieții mele…

Reluând lecturile personale, după ani de studiu dedicați exclusiv dezinformării, de câteva luni m-am scufundat în memorialistica din perioada comunistă. Nimic întâmplător, ci doar lucrarea Lui, cum ar spune hotărât N. Steinhardt.

Așa că iată-mă astăzi, cu rucsacul în spate și „Jurnalul fericirii” în mână nereușind din nou să înțeleg în ce fel noi, oamenii, suntem capabili de atâta dezumanizare și neuman. Trebuie s-o înțelegi că să poți face loc iertării, dar eu, unul, n-o pot face, nu încă, poate niciodată. Și, pe măsură ce citesc mai abitir însemnări de memorie ale victimelor criminalului regim comunist, cu atât mai puțin pot înțelege, darmite ierta. Cum aș putea?…

M-am gândit mult, ca niciodată, în aceste ultime săptămâni la Ota, bunicul patern, veteran rănit în Cel de-al Doilea Război Mondial, care a fost unul dintre deținuții politici ai comunismului criminal. A fost săltat de Securitate din casă pentru că fusese văzut conducând la gară un coleg, profesor de geografie, care avea să fugă în Iugoslavia. I-au reproșat că știa, dar că nu a raportat la partid.

Mai bine de doi ani, bunica nu aflase nimic de soarta lui, ajunsese să-l creadă mort după ce, luni la rând, lacrimile de soție tânără sfâșiată de durere, cu un sugar în brațe, proptită în scările clădirii Securității din cartierul O.M. (Orașul Muncitoresc) al Hunedoarei, nu-i aduseseră niciun răspuns din partea brutelor care intrau și ieșeau din odioasa clădire. După mai bine de doi ani, când risipise orice speranță, s-a pomenit în curte cu el, în fapt, jumătate din bărbatul care fusese odată. Slăbit până la desfigurare, nu a rostit niciun cuvânt, s-a dus în dormitorul mare și s-a culcat. Avea să doarmă șapte zile și nopți la rând, povestea bunica, Oma, care, după ce-i punea câte o tavă cu mâncare pe noptieră, îl pândea după ușă să-l vadă când se trezește să mănânce. Nu l-a surprins niciodată, spunea tot ea, era atât de slab și mânca pe nerăsuflate încât nu scotea niciun zgomot. Când s-a trezit, i-a spus că nu vrea să vorbească niciodată despre ce s-a întâmplat.

În ani, cu greu, Oma a reușit să-i smulgă câteva cuvinte: „tortură”, „bătaie”, „Canal”. Pe restul pedepsei aveau să-l trăiască împreună. Bunicului i-a fost retras dreptul de a mai preda vreodată, era învățător, și nu a mai apărut niciodată în fața unei clase de elevi sau a corului pe care-l dirija. Ca să simtă umilința pentru gestul de a nu-și fi trădat un coleg, a fost repartizat îngrijitor la o fermă de porci din Peștișu-Mic, Hunedoara. Avea să muncească acolo ani buni. Totul fără niciun proces, nu a fost judecat niciodată, iar cei doi ani de tortură și muncă silnică și retragerea dreptului de a fi învățator nu au fost decise de nicio instanță, criminalii i-au spus, pur și simplu, „anchetă” și „decizii”.

Dar, Ota, ai greșit. Ai greșit să nu ne spui povestea celor îndurate de tine, trebuia să ne-o spui în fiecare zi înainte să ne așezăm la mesele prea pline pe care tu și Oma ni le așezați în față într-un înțeles care atunci nouă ne scăpa. Erau modul vostru de a ne proteja și de a ne ține departe de foametea pe care ați îndurat-o în război și de torturile la care v-au supus slugile dezumanizate ale comunismului criminal. Promit să nu fac aceeași greșeală cu copiii mei și cu studenții mei. Povestea ta și toate celelalte despre destinele torturate trebuie spuse. Doar astfel putem înțelege cu adevărat ce avem acum și ce prețuri de neplătit ați plătit voi pentru toate acestea.

Minima obligație morală a noastră este astăzi să înțelegem și să nu uităm. Cei cu adevărat înzestrați cu harul smereniei vor găsi, poate, loc în sufletele lor și de iertare.


ARTICOLE SIMILARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DIN ACEEAȘI CATEGORIE

- Publicitate -spot_img

ULTIMELE ARTICOLE