„Scopul nostru este isgonirea Jidanilor. Deparazitarea nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor care fiind și ei până peste cap de păduchi, ar refuza morțiș să mai primească și pe ai noștri. Ar trebui deci ca toate țările infectate de jidani să stabilească de comun acord o cloacă (în Palestina, în Africa sau în America) unde să-și poate fiecare arunca lăturile.”
Aceste cuvinte au fost rostite în 1925 de o personalitate al cărei nume figurează azi, la loc de cinste, pe frontispiciul mai multor străzi din marile orașe românești.
Mai mult, un colegiu sanitar din Râmnicu Sărat îi poartă numele, iar Academia Română a decis, în 1990, să-l numească membru post-mortem. De asemenea, Universitatea de Medicină și Farmacie din București i-a ridicat o statuie impunătoare în fața uneia dintre facultățile sale.
O altă personalitate care se bucură de aprecierea comunității din care provine, care și-a numit școala din localitate după celebritatea locală, a fost unul dintre teoreticienii și promotorii sterilizării forțate a romilor în anii 1940, considerați a fi cea mai importantă problemă rasială a României, care trebuie rezolvată de urgență, astfel încât să fie evitată transformarea rasei românești într-una impură.
Măsuri concrete au fost luate în această direcție prin deportarea a 25.000 de romi în Transnistria, dintre care peste 11.000 au murit de foamete, de frig sau de tifos.
Lista unor astfel de personalități interbelice care sunt omagiate azi în diverse feluri este foarte lungă. Așa cum subliniază istoricul Marius Turda într-un interviu remarcabil, această perioadă istorică este caracterizată prin dominația culturală, științifică și politică a mitologiei eugeniste.
Un stat tânăr, precum statul român, căuta să-și întărească rapid corpul național și, ca orice corp care are nevoie de întăriri, nu putea să o facă decât eliminând în primul rând factorii patogeni. Iar epoca identifica precis, într-o simfonie europeană, dacă nu chiar mondială, a cercetărilor și ideologiilor, două categorii de asemenea factori: evreii și romii, cărora li se adăugau ici și colo alte „rase inferioare”, considerate un pericol pentru puritatea rasială a națiunii.
A existat într-un anumit interval istoric, care începe undeva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și se încheie tragic în 1945, o paradigmă de gândire în care se amestecau speranța și nerăbdarea privitoarea la dezvoltarea statelor.
Numeroși, chiar dominanți au fost aceia care, cu deosebire în Europa, credeau că societățile pot progresa rapid nu doar pe cale economică și științifică, ci și prin intervenții voluntare asupra corpului social, în sensul încurajării nașterilor bune și descurajării nașterilor rele, cu corolarul practic că e nevoie să fie eliminat cât mai curând din acest corp tot ce-i întârzie sau împiedică dezvoltarea.
În acest entuziasm general s-au născut biopolitica și eugenismul, care au mers mână în mână ca veritabile modele culturale de progres până la cel de-al doilea Război Mondial.
În România numeroase personalități științifice au îmbrățișat acest entuziasm biopolitic și eugenist: Gheorghe Marinescu, C.I. Parhon sau Iuliu Hațieganu au putut să-și consacre o parte din cercetările lor îmbunătățirii rasei românești și igienei națiunii, ba chiar s-au aflat în fruntea unor institute și centre de cercetare în domeniul eugeniei.
Istoria, așa cum o cunoaștem noi azi la nivelul percepției populare și prin educația școlară primită, este în multe privințe simplificată, distorsionată și înfrumusețată. Nici nu poate fi altfel (sau poate, dar asta nu s-a întâmplat încă), din moment ce orice istorie oficială e menită să rețină din trecut faptele pozitive și eroice ale eroilor noștri și să le treacă sub tăcere pe cele negative sau rușinoase.
După 1945, istoria noastră a cunoscut valuri succesive de falsificare și manipulare. Stalinismul a fost cel mai brutal în această triere a trecutului, dar a procedat cinic în privința moștenirii sale recente, recuperându-i pe o parte din dușmanii săi de moarte după ce aceștia i-au jurat credință.
Destalinizarea din anii 1960, urmată de recuperarea naționalist-comunistă a lui Ceaușescu n-au avut darul de a limpezi relația cu trecutul interbelic. În sfârșit, anii 1990 sunt anii marii reabilitări a acestui trecut, în care tot ceea ce mai rămăsese interzis de comuniști a fost reabilitat sub însemnele martiriului, ale eroismului sau ale celebrității cenzurate.
Niciunul din aceste momente nu a permis sau încurajat utilizarea unui filtru critic și a unei dezbateri raționale, cu argumente, privitoare la, probabil, cea mai tulbure perioadă din istoria României moderne. Astăzi, la trei decenii de la ultima mare intervenție renovatoare asupra istoriei noastre, ar putea fi un moment în care o asemenea dezbatere publică să aibă loc.
Citește și: VIDEO Cum explică procurorul-șef al DNA că nu mai apar „peștii mari” în dosarele penale
Accesul nostru la informațiile epocii este infinit mai larg și mai ușor decât era oricând în trecut. Și ea ar putea să aibă loc cu condiția unei cunoașteri în prealabil a arhivelor vremii, dar și încercând descurajarea confiscării ei de ideologii și abordări pasionale.
Istoria pe care am învățat-o noi trebuie să fie una cu care să ne mândrim oricând și oriunde. Continuitatea și identitatea noastră ca națiune se stabilesc prin conexiunile cu evenimente trecute ce dau sens și măreție trecutului. Dar asta nu trebuie să ne împingă spre ignorarea momentelor tragice, de tristă amintire din trecutul nostru fascist, legionar sau comunist.
Căci istoria nu este doar o înlănțuire de fapte eroice, ea este și o pedagogie: ne învață cum trebuie să fim. De la personalitățile trecutului învățăm cum să fim azi sau pe viitor.
Dacă vom celebra, bunăoară, marile femei din trecutul nostru, vom transmite în societate ideea că ele au contribuit în vremuri mult mai grele ca azi la mersul înainte al acestei națiuni și la câștigarea de drepturi egale pentru toți, iar astfel vom încuraja femeile de azi să fie mai angajate politic.
În schimb, dacă vom alege să celebrăm personalități precum cele citate la începutul acestui text, vom da de înțeles copiilor noștri că rasismul sau antisemitismul sunt lucruri banale, că nu e nimic rău în a urî romii sau evreii, doar așa au făcut și alții înaintea noastră, iată, chiar mari personalități au contribuit cu știința lor și cu puterea lor la „curățarea” trupului țării de aceste „plăgi”.
Ideea nu e nicidecum de a cădea în cealaltă extremă ideologică, a culturii anulării (cancel culture). După ce valuri și valuri de cenzură politică au zdrențuit istoria, grija noastră principală este să ne îngrijim cu maximă atenție de toate rănile pe care le-a suferit în timp și nicidecum să încurajăm interzicerea cercetării ei.
Trebuie să valorificăm șansa pe care o avem de a putea cunoaște ce s-a întâmplat, de a descoperi ororile săvârșite în numele unor idealuri care păreau mărețe la vremea lor, dar care au condus la tragedii inimaginabile, fie și numai pentru a evita să credem azi în ideologii similare.
Nu e deloc întâmplător că apărătorii cei mai fervenți ai unor asemenea personalități precum Nicolae Paulescu sau Sabin Manuilă sunt și aceia pentru care valorile democratice sau apartenența noastră la Uniunea Europeană sunt opționale, iar simpatiile pentru figurile legionare sunt declarate pe față.
În privința politicilor publice care promovează astfel de nume, e mult mai simplu: din fericire, istoria noastră dispune în galeria ei de onoare de nume de femei și de bărbați a căror integritate și adeziune la valorile pe care le împărtășim și noi azi este dincolo de orice tăgadă. Nu e nevoie să numim străzi și școli cu numele unor legionari, rasiști sau antisemiți feroce sub pretextul că au făcut și ceva bun.
Suferința uriașă pe care au provocat-o unor semeni ai lor, participând mai mult sau mai puțin direct la instaurarea unor regimuri criminale, nu poate fi celebrată nici măcar prin ștergerea memoriei acestei suferințe. Căci orice memorie ștearsă riscă să dea naștere acelorași monștri pe care azi decidem să-i ignorăm din motive de comoditate sau de interes politic.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
