De multe ori, după ce public un text critic la adresa a ceea ce se întâmplă în România, primesc acest gen de întrebare-reproș, născută cu siguranță din disperarea oamenilor care așteaptă schimbarea: „De ce nu faceți nimic?”.
Sunt mai multe răspunsuri posibile la o asemenea întrebare. Dar ce e bine de știut de la bun început este următorul lucru: pentru ca o schimbare reală să fie posibilă în România, este nevoie ca o masă critică de oameni, în fiecare domeniu, să pună presiune asupra guvernanților sau, mai mult, este nevoie ca dintre acești oameni un număr semnificativ să se angajeze ei înșiși în schimbare. Iar asta nu se poate face decât pe cale politică.
Avem în România o masă critică de oameni dornici de schimbare și capabili să o producă? Nu, nu avem, acesta este răspunsul scurt. Pe larg, să spun că există o mare diferență între cei care doresc sincer ca lucrurile să se schimbe în bine în țară și cei care se fac ceva realmente pentru ca schimbarea să se întâmple. Iar aici nu vorbesc doar de faptul că fiecare, la locul lui de muncă își face datoria.
Asta e ceva necesar, dar nu suficient, în condițiile în care știm că majoritatea instituțiilor sau structurilor în care lucrăm funcționează defectuos, dacă nu de-a dreptul dezastruos.
Nu e suficient să fii bun profesor într-un sistem educațional eșuat. Desigur că dai speranță și bucurie copiilor și părinților cu care ești în contact, dar dacă munca ta de calitate se îneacă într-un ocean de absurdități, de mediocrități și fraude, la un moment dat devii complice al acestui sistem.
În calitate de profesor îți faci datoria în școală, dar în calitate de cetățean cunoscător al sistemului școlar trebuie să ai curajul public de a denunța eșecul acestui sistem. Iar asta nu se întâmplă decât pentru niște minorități nesemnificative din corpurile profesionale din România. Restul tac, adesea în mod laș și interesat, după ce fac un calcul rapid al riscurilor.
Rețelele sociale au dat șansa celor curajoși să devină vizibili și au creat posibilitatea solidarizării cu ei, dar de multe ori această solidaritate se reduce la un „like” sau la un comentariu încurajator. Și în acest fel considerăm că ne-am făcut datoria civică. Iar asta e absolut insuficient, pentru că, până la urmă, „like”-ul respectiv mai mult dezangajează decât mobilizează.
A fi o minoritate nesemnificativă într-un sistem profesional mai înseamnă și că posibilitatea de a deveni avertizor de integritate în acel sistem este minimă: foarte mulți dintre cei care au denunțat public ilegalitățile din domeniul lor au sfârșit singuri, hărțuiți, marginalizați sau chiar excluși din sistem: am văzut asta în reportajul Recorder, dar ne aducem aminte de avertizorii de integritate din Sănătate, Silvicultură, Justiție etc., aplaudați în primul moment, dar abandonați apoi singuraticei lor suferințe cotidiene.
Nu vom cunoaște niciodată pe de-a-ntregul durerile și spaimele tăcute ale Emiliei Șercan, ale lui Cristi Danileț, Valeriu Nicolae sau ale familiei pădurarului ucis în Maramureș, care ne-au expus abuzurile și nedreptățile din domeniile lor și au fost amenințați de structurile de forță ale statului.
Câți însă dintre cei care pun întrebarea „de ce nu schimbați nimic?” sunt dispuși ei înșiși să se angajeze în schimbare, adică să intre în politică? Pentru că, nu mai e un secret pentru nimeni, nu ai cum să schimbi sisteme întregi eșuate altfel decât politic.
Avem în România o rețea de ONG-uri extraordinară, care suplinește cât poate nesfârșitele neajunsuri ale statului în materie de educație, asistență socială, sănătate, protecția mediului, urbanism, justiție etc. Dar și dacă am avea de zece ori mai multe ONG-uri, tot nu e treaba lor și nu stă în puterea lor să schimbe din temelii un sistem, care, în plus, este capturat politic, financiar, mediatic și informațional.
De asemenea, faptul de a vota o dată la patru ani se dovedește cu totul insuficient. Nu e de ajuns să votăm din când în când, apoi să ne întoarcem în confortul privat al casei noastre sau al contului nostru de facebook. Pentru că, între două ture de alegeri se întâmplă cu adevărat lucrurile grave în societate.
Atunci se solidifică rețelele de corupție, atunci se înnoadă rețelele de putere și de influență tocmai pentru ca niște alegeri parțial controlate să nu le poată desface.
Desigur, ar fi naiv să ne imaginăm că toată lumea care vrea să schimbe lucrurile în bine în țara asta trebuie să intre în politică. Sau măcar să se înscrie într-un partid. Dintotdeauna și pretutindeni partidele politice sunt organizații relativ reduse numeric în raport cu ansamblul populației.
Iar felul în care funcționează în intern e de natură să-i demobilizeze pe mulți din cei care au idealuri și exigențe etice.
Dar, din nou, cum e posibilă schimbarea câtă vreme ne mărginim să punem această întrebare: „de ce nu faceți nimic?”.
Într-o democrație, „a face ceva” e o treaba colectivă. Nu cade nimic din cer, nu vine niciun Mesia să ne salveze.
Și e colectivă în măsura în care suntem capabili să ieșim din protecția casnică pentru a ne expune public, pentru a ne face auzite vocile și simțite prezențele. Lupta socială și politică e inegală, pentru că am îngăduit, ca societate neștiutoare și lipsită de reflexe democratice, vreme de decenii, să se creeze o putere pe cale să devină monstruoasă.
Jurnaliștii de la Recorder, dar și alți jurnaliști integri, ne dezvăluie periodic capturarea statului, manipularea justiției și deturnarea averii publice de către un corupt aparat politico-polițienesc ce pare instaurat pe veci la frâiele acestei nații. Și atunci cum am putea noi, cei fără de putere, să luptăm împotriva acestei puteri copleșitoare, în stare de orice pentru a-și menține privilegiile?
„De ce nu faceți nimic?” e o întrebare pusă de oameni care ei înșiși, dincolo de o indignare pasivă, nu fac nimic mai mult. Până nu vom converti această întrebare în „De ce nu FACEM noi, ceilalți; nimic?” și până când nu vom avea curajul să răspundem cinstit la ea ieșind din imobilism și confort, nu se va schimba nimic.
Pentru că schimbarea trece prin experiența, uneori deloc plăcută, a angajamentului politic. Singurul teren de unde putem spera, cu noi ca jucători și nu ca spectatori pătimași, că s-ar putea schimba ceva în țara asta.
Iar dacă nu ne place acest teren, atunci să lăsăm hidra corupției să crească pe mai departe, în vreme ce noi ne mulțumim cu bucuria blândă a casei noastre, ori ne refugiem în dorurile sfâșietoare pentru cei care au ales să plece din țară nemulțumiți fiind de ea.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
